Pur și simplu…

În ciuda faptului că sunt o fire introspectivă căreia îi place să se gândească (prea) mult la chestii, am momente în care lucrurile sunt foarte simple.

De exemplu, am decis să mă duc la Timișoara unde tot vreau să revin din 2018 și nu am reușit să prioritizez asta, pentru că am văzut o reclamă la festivalul Plai cu singurul concert care era anunțat la vremea aceea, acum 2 luni – Buika, o cântăreață africană din Spania care cântă flamenco. Deși flamenco nu mai este relevant pentru mine acum, nici măcar documentarea pe care am scris-o, pentru că direcția în care merg cu proiectul și care nu ar fi fost totuși posibilă fără această documentare, este diferită, mai personală și mai puțin cultural specifică în același timp. Totuși sensibilitatea la flamenco a rămas, combinat cu ritmuri africane care îmi plac super mult, și cu o locație în care îmi doream sa merg, a rezultat în decizia spontană de a merge. Cam cum m-am decis și să merg în Elveția la o prietenă. Vreau? Da. Just do it.

Simplu.

Partea cea mai faină a fost când am aflat că unul din coregrafii pe care îi urmăresc va avea un performance itinerant în Timișoara, și că o prietenă va avea premiera la o piesă de teatru la care a scris un act.

Astfel am ajuns să interacționez la Timișoara cu doi oameni din București, mai mult decât am interacționat în ultimele luni în București cu ei. Asta nu e ciudat. Din păcate se întâmplă frecvent. Parcă în București ai tot timpul din lume și poți să amâni până nu se mai întâmplă.

Observasem din postările pe social media cum au decurs zilele anterioare performance-ului oficial, în care cei patru au explorat zona și au creat o relație cu oamenii din cartier, în special din Piața Iosefin. Din poveștile lor era discutabil dacă oamenii chiar pot să aprecieze un astfel de eveniment, sau chiar cum ar arăta el de fapt.

Pentru că au avut o jurnalistă în proiect care a documentat tot parcursul acestui performance, nu o sa povestesc aici cum a decurs, ci doar cum m-am simțit eu. Ar fi fost mult mai bine dacă aș fi scris imediat după, dar au fost niște zile așa pline încât nu am avut ocazia. Astfel că voi încerca să recreez starea de atunci cât se poate.

În acea dimineață, m-am trezit după vrei 4 ore de somn, după ce nici cu o noapte înainte nu dormisem mai mult. Aveam niște gânduri ciudate, aproape paranoice. Mai mult, simțeam că ceva mă strânge în piept. Noroc că am aceasta rutină să fac yoga de dimineață. Când stăteam în shavasana la final mi-am dat seama că am un mic atac de anxietate și că se datorează oboselii. Toate gândurile cu care m-am trezit erau nefondate, doar o modalitate a creierului de a-și explica o stare de disconfort fiziologic prin evenimente externe. Mă amuză să observ astfel de situații, dar ghemul din piept a persistat și mă simțeam destul de greoaie.

Am ieșit să mă plimb un pic prin cartierul Iosefin înainte de performance. Ca plus de coincidență mi-am luat cazare fix în cartierul unde avea loc performance-ul de dinainte să știu de el. Mă simțeam destul de fără energie. Mă gândeam să privesc și să fac poze mai degrabă decât să particip deși cu o seară înainte i-am zis lui Cosmin că sigur o să dansez și eu.

Am ajuns în fața pieței și mă întrebam cum îmi dau seama când începe. Apoi văd un tip care începe să danseze street style și deși știam că trebuie să înceapă performance-ul primul meu când a fost : “Ce fain că cineva dansează așa random în fața pieței!” 🤭 Abia apoi am realizat că e unul din performeri.

Nu au întârziat să apară și reacțiile oamenilor: “Iar au venit ăștia!” “Ce faceți mah? Vedeți să nu vă calce mașina!”

După ce au dansat în rondul din fața pieței, au venit la intrare unde au început să vorbească cu vânzătorii: “Buna ziua, cum merg vânzările azi?” Majoritatea s-au bucurat să îi revadă și au stat de vorbă cu ei. În piață, câțiva au și răspuns invitației la dans.

Am dansat și eu cu ei până la urmă. Am făcut și multe poze. A fost super.

S-a întâmplat spontan să aleg să dansez. După ce am intrat în piață, nu era foarte mult spațiu. Efectiv nu aveam unde să fug. Livia mi-a întins mâna și mi-am zis : ” hai să…”

Din acel moment totul a fost magic. În primul rând mi-a dispărut ghemul din piept. Puf. Până la finalul performence-ului, mă simțeam super ușoară. După performance, am țopăit până la apartment ca să mă schimb că se făcuse destul de cald. Și cu toate astea nu eram moleșită. Pluteam.

Avusesem o discuție cu o seară înainte că poate nu e ok să te duci peste oameni unde muncesc și să te apuci să dansezi, să arăți cum te bucuri tu de viață în timp ce ei muncesc. Ce am observat eu este că oamenii s-au bucurat foarte mult. Au privit intervenția cu curiozitate. Chiar și cei care criticau și făceau glume o făceau cu o oarecare nostalgie în tonul vocii, ca și cum și-ar dori să participe, dar nu au curaj. Iar cei care au răspuns invitației la dans erau aplaudați de colegii lor din piață. În plus, li s-a spus performerilor că după ce pleacă ei din piață, unii dintre vânzători dansează între ei. Rămâne acea stare de buna dispoziție.

În plus s-a creat acea stare de :”și eu pot sa fac asta” dar nu sarcastică așa cum mai zic unii când văd arta pe care nu o înțeleg și li se pare simplistă, ci un sentiment real în care chiar au dansat și ei. Mi se pare foarte greu să navighezi acea limită între a fi prea tehnic și a face mișcări simple, dar care sa fie coerente și să pară accesibile. Performerii au fost doi studenți la arhitectura, Cheșa Eliza și Teodorovici Sebastian, o artistă vizuală, Livia Mateiaș, și Cosmin Manolescu, coregraf și dansator. Totuși Cosmin nu se vede neapărat ca dansator. Și într-adevăr, din ce am văzut performance-urile lui sunt mai mult o experiență decât un spectacol, ceea ce pentru mine este mult mai memorabil.

Felul în care dansau cei patru nu era ceva extraordinar, nu pentru mine, deși pentru cei din piață orice mișcare liberă era extraordinară. Asta era un pic ideea. Să îi scoată din rutină și să le arate că pot fi și altfel, mai liberi. Au avut loc multe discuții cu cei din piață. Două întâmplări mi-au rămas în cap.

O doamnă care privea cu curiozitate, dar nu părea să își permită să se bucure de ce vede. I-a spus Liviei că fiica ei a murit acum 7 ani și că încă e în doliu. Livia i-a spus că sigur fiica ei și-ar dori că mama ei să fie fericită și a văzut-o cum s-a luminat un pic la față, și până la finalul conversației și-a dat voie să și zâmbească. A fost atât de recunoscătoare că a vrut să le dea bani la performeri, că doar se plătește un spectacol, nu? Acest spectacol nu. Reacția ei a fost cu siguranță toată răsplată de care aveau nevoie.

Al doilea moment a fost cu un domn care vindea niște plante la ghiveci. Era supărat că nu prea avea vânzare. Cosmin a cumparat o plantă ca să o folosească în performance, și după ce a plecat el de la stand a mai venit o doamnă să cumpere o plantă. La finalul performence-ului, care a fost pe un ponton pe Bega, Cosmin i-a dat planta domnișoarei care stătea pe ponton și citea, și a continuat să citească, în timp ce se dansa în jurul ei ca și când asta se poate întâmpla oricând.

In concluzie, ca să aduci dansul sau orice formă de artă printre oameni trebuie sa vii tu la ei, mai degrabă decât să stai în galerie sau sala de spectacol și să aștepți să vină ei la tine. În plus, dacă vrei ca oamenii să nu mai privească arta ca ceva inaccesibil, trebuie să o faci accesibilă pentru ei. În acest performance a fost și un moment coregrafiat, la care s-a uitat foarte puțină lume și nimeni nu a înțeles nimic din el. A fost frumos, indiscutabil, dar tot restul performance-ului a fost mult mai valoros pentru apropierea și conexiunea creată cu cei din piață.

Mă gândesc și la performance-ul la care am participat în august. Asta i-a lipsit. Interacțiune cu publicul, dar este ceva greu de făcut fără să pară forțat sau intruziv. A contat foarte mult că cei patru au fost prezenți și în zilele anterioare performance-ului propriu zis în Piața Iosefin și au creat conexiuni cu cei care sunt zilnic acolo.