Cum să faci un performance în 24 de ore

Acesta nu este un tutorial chiar dacă titlul sună ca unul, deși…

Acum o lună Sangri-la Artistic Ground anunțau festivalul finanțat din resurse proprii Ecosistem, ce are loc în perioada 19-21 august 2022.

Primul lucru pe care l-au făcut a fost să lanseze un open call pentru artiști pentru un performance interdisciplinar și itinerant care urma să fie construit în 24 de ore pe 19 și 20 august și urma să se țină pe 20 august de la ora 19.

Am zis că e o experiență foarte bună să mă mai obișnuiesc cu publicul, să ies din capul meu pentru că voi fi expusă la ideile altor oameni. În plus, aveam siguranța că Alina Pietrăreanu, organizatoarea festivalului Ecosistem și coordonatoarea performance-ului, poate să gestioneze o muncă atât de riscantă și obositoare.

Două săptămâni mai târziu au anunțat și despre ce va fi performance-ul pentru care au făcut call și urma să se numească “Urban dream“:

“URBAN DREAM este și despre deconstruirea narativelor toxice care idilizează și adâncesc, de fapt, prăpastia dintre om și mediu. Nu trebuie să ajungi în pădure ca să devii responsabil pentru mediu. Strada pe care mergi e natura. Cum te comporți cu ea? “

Este ideea lucrării Nature is everything, dar scris mult mult mai bine, și ceea ce aș fi vrut să explorez mai departe în arta mea, dar proiectul a fost pus în pauză pentru că am fost distrasă de niște portocale. Nu prea vedeam cum o să îmi ies din cap, dar nu e rău să tratez ceva care mă interesa mult oricum, mai ales că ar fi fost cu totul altfel decât aș fi făcut-o eu vreodată singură.

Apoi, nu știam dacă voi fi luată în proiect. Da, o cunosc pe Alina și lucram bine împreună, dar nu știam cine a mai aplicat și din fericire a aplicat multa lume, iar Romania nu duce lipsă de oameni talentați.

Din nefericire, mulți s-au retras când realitatea faptului că vor munci 24 de ore, adică nu vor dormi o noapte sau foarte puțin, i-a lovit, adică fix pe 19 august de dimineață. Cei care am rămas am fost însa dedicați și mi-a făcut plăcere să lucrez alaturi de toți.

Am început munca vineri la ora 12, la Universitate, la statui, de unde urma să începem itinerariul. În prealabil, ne-am cunoscut într-un meeting pe zoom marți.

Alina și George ne-au prezentat drumul pe care urma să îl parcurgem performativ, în seara următoare. Părea foarte lung. Cu foarte multe puncte de oprire. Nu e rău. Mai bine să avem opțiuni în plus decât în minus. Părea că avem și destul de multe idei.

Pe la ora 14, am ajuns la SAC/ @Malmaison, unde urma să construim și să repetăm performance-ul până a doua zi.

Până pe la ora 17, am făcut brain storming în urma căruia aveam pentru toate spațiile câte un moment performativ, vreo 12, adică cam câți performeri am fost până la urmă, incluzalându-i pe organizatori (doi la număr) care și-au asumat să suplinească cei 10 oameni retrași în ultimul moment. Tot ce rămâne era să le realizăm. Simplu.

Ar fi fost mai “simplu” dacă Alina nu trebuia să mai se și ocupe de alte evenimente din festival, dar m-am bucurat să merg la “Tough talks” un eveniment de story telling în care câțiva artiști și-au spus povestea vieții. Nu s-a numit degeaba așa pentru că a fost tough. Am plecat de acolo răscoliți, răvășiți și plini de gânduri și sentimente care nu erau ale noastre și nici nu ne ajutau la performance.

Noroc cu Alina care a știut să își gestioneze emoțiile și prioritățile și am început lucrul la performance o data ce ne-am întors la Malmaison și am mâncat.

Am început cu o încălzire ghidată de Cami, coregrafa noastră cu care a fost o plăcere să lucrez. Apoi Alina a început un exercițiu cu noi care ar fi trebuit să fie primul element din performance, o mișcare browniană care trebuia să se termine în ceva suficient de marcant care să îi dea sens. Nu era clar ce atunci.

A fost o plăcere să o observ cum a transformat un exercițiu fără sens, în ceva cu sens, care a sfârșit într-o mișcare la unison care se auzea ca bătăile unei inimi. Cum a făcut asta ține de magia ei. (Oare e ok să îi fetișizez talentul? “Are we humans or are we dancers?” comes to mind și îmi zice că nu, dar asta e. Too late now)

După atâta muncă am luat o pauza că nu mai aveam decât 11 momente de lucrat și era doar 1 noaptea. Mai era destul timp. Not.

Al doilea moment unde trebuia să facem o scenă în fiecare intrând dintre coloanele de la Universitate cum mergi spre Cercul Militar, a fost o întreagă istorie de trial and error. Ideea inițială de la vederea traseului a picat la brain storming. Ideea care a înlocuit-o s-a dovedit greu de pus în practică și nefuncțională. Cu excepția unui moment de tik tok pus în scenă de cele trei cele mai tinere femei din grup. Din întâmplare, mie mi s-a părut interesant să fac un challenge de pe tik tok acum câteva săptămâni așa că l-am propus în ideea de a face în fiecare cadru câte ceva de pe tik tok.

Trebuie să menționez că am fost cea mai în vârstă din grup, cu excepția unei doamne care nu a mai participa la performance în final, și care nu a fost cu noi peste noapte oricum. Mi-am dat seama că sunt foarte mândră de acest moment, mai mult decât că mi-a sort of nu prea ieșit challenge-ul dar l-am făcut oricum de vreo 20 de ori, pentru că mi-am dovedit că pot să creez în mintea mea acest pod între generația mea și generațiile mai tinere fără sa le ironizez sau să le judec noile medii de expresie. Și ținând cont de unde vin eu ca personalitate, este ceva ce nu aș fi crezut posibil.

S-au mai găsit două astfel de momente din challangeurile de tik tok. Eu rămăsesem cu impresia că sunt 5 intrânduri fără cel pe unde trebuia să intre publicul, dar erau 7. Eh. Trebuia să avem un manifest ce urma să fie citit pe parcurs așa că se putea începe de acolo. De ce nu? Manifest pe tik tok. Seems appropriate. Soarta a zis că nu, mai mult sau mai puțin din fericire, dar să luăm lucrurile cronologic.

Nu mai țin minte dacă am luat pauza iar, dar îmi pare că ar fi trebuit să. Totuși era mult prea târziu fiindcă stabilisem să ajungem totuși pe acasă să dormim măcar 3 ore.

Al treilea moment a fost lângă Cercul Militar unde gardurile care marchează un șantier sunt acoperite cu camuflaj. Și aici s-au balansat mai multe variante. Problema majoră era lipsa de sens a mișcărilor în sine. Se voia ceva care să se transforme din mișcare liberă și personală, în stat drepți că tot eram la armată.

Ca să ne mișcăm liber, dar fără să creăm zgomot vizual din care nu se înțelege nimic am decis să adoptăm mișcări ondulatorii. De ce ondulatorii? Sunt cele mai simplu de coregrafiat să arate cât de cât bine, în timpul pe care nu îl aveam. Dar nu putea ăsta să fie cu adevărat motivul pentru că mulțx (fyi, așa scrii ca să incluzi pe toată lumea, deși nu aveam pe nimeni trans, gender fluid sau nonbinar or other în grup așa că nu știu dacă e chiar ok, că puteam să scriu multe/ți sau mulți/te 🤯) … Ce ziceam? Ah, da, o bună parte din noi voiam fond nu doar formă. Nu știu dacă ne-a ieșit peste tot, în special aici, dar am încercat.

Știam de când luasem în considerare ideea de scene urbane la coloane, care a picat în favoarea tik tok-ului, că ar putea Cami să ne aducă un acordeon… sort of stricat. Ideea folosirii acestui acordeon a prins atât de mult încât s-a decis să îl folosim aici dacă cineva …Alina este cineva, ar putea sa îl facă să cânte.

Am cochetat cu ideea de a dansa liber până începe să cânte acordeonul, sau să dansam după locul de unde se aude acordeonul și Alina să se plimbe cu el cântând, sau să stea într-un loc și noi să dansăm cât cântă ea ca atunci când se oprește să ne punem în drepți și să spunem ceva ca la AA: cine suntem și care-i treabă noastră cu urbea asta. Apoi să o luam încetișor pe străduța cu Control și să facem ceva pe acolo …sau nu 🤷🏼‍♀️.

Înainte să ajungem în Cișmigiu, treceam pe lângă o cafenea unde Alina a zis ca două persoane să se așeze la o masa pentru că arată foarte pitoresc așa, și să poarte o discuție aprinsă despre …avocado …sau porumbei – fmml de porumbei pentru că argumentul părea pro contra porumbei deși nu era, dar unii sunt prea denși ca să înțeleagă și m-a pus în poziția sa fiu contra deși înțelegerea era alta. Nu vorbim despre faptul că o prietena îmi spune Dove, că primul meu alter ego pe net a fost dovespirit și rămâne preferatul meu to date, că această specie jegoasă de păsări este preferata mea… În fine, cel puțin până când o coțofană și-a făcut veacul pe la mine prin curte. Dar despre coțofene vorbim altă dată …curând, sper.

În final, intrăm în Cișmigiu, mental, că noi eram la Malmaison și era 3 dimineață 😱😵‍💫😴

Aici urma ca Vic să mai citească la primul punct de oprire din parc o parte de manifest despre ceva câini care sunt obiectivizați și tratați inechitabil. Susțin în mare parte ce s-a zis acolo deși poate prea patetic pentru gustul meu, dat fiind că eu am ajuns la concluzia că nu e ok să ai animal de companie, și după Ticutz nu am mai luat pisica. Deși Camaron a ales să își facă veacul pe la noi prin curte destul de des și ne-am împrietenit bine, nu este motanul meu, sau al altcuiva de altfel. Își aparține sieși deși mai mulți vecini îi dau de mâncare, unul îl mai și spală și i-a pus și zgardă antipurici, dar el e liber să se ducă unde vrea, mai puțin în case, nah private propriety and the like.

De la Vic am aflat de sexo-marxism căruia eu ii voi spune de acum încolo sexy-comunism pentru că lipsa mea de ironie pentru noile trenduri only goes so far. Îi înțeleg appeal-ul pentru tineri, mai ales din comunitatea LGBTQI+, care se simt deziluzionați de societatea capitalistă democratică, dar discursul agresiv, extremist, falsul pacifism și unitate pentru toată lumea pe care îl proclamă, este prea mult pentru mine. Vic a scris manifestul. Pentru Alina nu a părut să fie ceva serios că nu credea că o să îl și asculte/ înțeleagă cineva, dar manifestul scris și citit de el explică de ce unul din spectatori a scris Comunism pe un bilețel, ca concluzie la performance-ul nostru. A uitat sexy 🤭. Vestea bună e că măcar un om l-a ascultat.

Următorul punct de oprire era lacul secat din Cișmigiu. Acest loc cu potențial performativ extraordinar… Prea extraordinar pentru noi, it turns out. Când l-am vizitat s-a mers prin tot spațiul, s-a urcat pe fântâna din mijloc, s-a luat recuzită niște sârmă. Părea că are un potențial așa mare …dacă am fi fost 25 cum se plănuise inițial. Cu 12 – 14 oameni era mai fâs așa. Am încercat tot felul de coregrafii și idei dintre care cea cu peștișorii a fost cea mai coerentă, dar oarecum imposibil de pus în practica la SAC fiindcă spațiul e prea mic ca să alergăm 10 oameni și la fața locului era mai mult ca evident că nu se putea alerga pe acolo.

O junglă urbană a fost propusă și exersată a doua zi, dar iar o iau înainte. Sincer nu știu dacă am făcut ceva pentru lac noaptea. Pare imposibil, dar știu că ultima chestie pe care o discutam la 4 dimineață era locul “idilic” cu vegetație (uscată, de unde mă uitam eu la ea🙄) din Cișmigiu. Acest moment este după lac deci ceva semi stabilisem pentru lac sau am trecut peste din disperare. Deja multe dintre noi erau semi adormite și restul deliram. Ceea ce nu a fost neproductiv. După ce în acest loc idilic ne gândisem la un picnic ca loc de odihnă pentru public, s-a mers pe ideea de a spune niște fraze despre natura care întâi ar fi putut părea serioase deși fetișizau natura și noi nu voiam asta, dar apoi deveneau cioace, parca ăsta era cuvântul, și chiar am auzit că s-a râs în timpul performance-ului. Enjoy the spoiler.

Nu am terminat dumele pentru acest moment că deja delirul era covârșitor și ne-am dus să dormim ca să revenim la ora 11 la SAC.

Eu am ajuns la 5 acasă și la 5 jumate m-am băgat la somn. M-am trezit la 8 jumate, am mai stat până la 9 în pat. Am zis să îmi incep ziua normal: yoga, duș, mâncat la 10. Plecat la 11 fara 10. Am anunțat că ajung la 12. A anunțat și Alina că întârzie puțin… Puțin după mine că am ajuns înaintea ei. Mijloacele de transport în comun în București au devenit horror de câteva luni, inclusiv metroul. Poți aștepta și 40 de minute un autobuz sau 20 minute un metrou. Nu mai ai nicio garanție că poți să ajungi la timp sau că nu ajungi muuuult prea devreme. Oribil.

Revenind…

Până a ajuns Alina, George deja îmblânzise acordeonul lui Cami. După ceva practice, Alina l-a apropriat.

Iulia și Alina, cu ajutorul lui George și a lui Cami sau oricui altcuiva mai aruncă cuvinte în aer pe care apoi Geroge le unea cu meșteșug în fix ce ne trebuia, au terminat frazele pentru zona idilică din Cișmigiu.

Am revăzut momentele de la început sub ghidul Teodorei, regizoare anul II la master, și a lui Cami, coregrafa noastră dragă deja, și am exersat momentul cu acordeonul de la Cerc până a luat o formă finală.

Jungla urbană de la lac era reprezentată de sunete pe care le scoteam fiecare. Noaptea nu exersasem, doar balansasem ideea. Acum am exersat-o, am combinat sunete cu mișcări, cu peștii lui Cami și …fâș. Can’t have it all, I guess.

La zona idilică nu mergea să citim frazele pur și simplu. S-a propus un tablou vivant. Nu știu de cine. Ideile zburau din toate părțile. A fost o bucurie. Până la un punct cand oboseala a frustrat cam toate încercările de a veni cu idei. Bea a fost o resursă inepuizabilă in sensul ăsta, mi s-a părut mie. A venit de la Sibiu, parcă, pentru a participa la performance. Au fost mai multe care nu erau din București și au trebuit să plece după performance deși erau extrem de obosite.

Am exersat tabloul vivant la fața locului, unde am ajuns la ora 15…hai 16 😶 La fel și restul momentelor rămase. Ultimul urma să fie o instalație cu bilețele pe care am scris care e orașul nostru ideal și unde puteau să adauge și cei din public concluziile lor. Am construit instalația în timpul ultimelor două momente din performance la care eu nu mai participam, dar pe care mi-ar fi plăcut să le văd pentru că au fost preferatele mele la repetiția din parc. Dar este nevoie de diploma de la UNArte ca să înșiri niște foi pe sfori așa că m-am conformat, și împreună cu Anda, și doi voluntari super simpatici, Diana și Andreas (așa îl cheamă și pe puiul lui Cris, abia aștept să îl cunosc cand merg în Elveția 💖) am făcut instalația unde s-a terminat performance-ul. Sincer, nu mai aveam energie să stau în public măcar. A fost mai bine așa.

Cele două momente lipsă din această poveste au inclus un moment muzical de ultim moment și un solo, ambele făcut pe contrastul tristețe/ bucurie, calm/ furie. Ador.

După o plimbare neinspirațională pe strada cu Control, câteva dintre noi ne-am dus la The Pub în speranța că putem sa bem o limonadă până începe. De-abia ne-am așezat la masă că ne cheamă Alina înapoi. O parte nu mai voiau să se ridice de la masă. Mi-am simțit toți cei 33 de ani (pe al 34-lea nu l-am simțit) când a trebuit să mă întorc după ele și le-am zis: “Hai veniți, nu mă faceți să mă rog de voi, vă rog eu frumos” 😅

La finalul repetiției era deja 18:30 și la 19 trebuia să începem. Am început un pic peste ora 19, nu știu exact la cât. A durat cam o oră. Mi-a plăcut experiența.

Cum a fost efectiv performance-ul? Ar fi fost bine să fii acolo. Next time. 😘