Despre încorporarea trecutului în prezent

Între a folosit cuvintele și a desena pentru a-mi exprima primele impresii nedigerate complet despre o experiență sau eveniment, prefer să desenez sau să scriu, nu știu sigur care. Între a scrie și a vorbi sau a folosi sunete prefer să scriu, asta e clar.

Am fost weekend-ul acesta la un workshop de dans contemporan la Centrul Național al Dansului in București. Deși merg de doi ani, fix doi ani proaspăt împliniți chiar în acest weekend, la cursuri de dans contemporan, este primul la care particip la CNDB. Am ales să mă înscriu deși am ZIS că NU mă duc la dans luna asta, pentru că acest atelier face parte dintr-un proiect care se numește “Trecuturi prezente“, conceput de Ioana Marinescu, și în care se explorează felul în care trecutul se reflectă în prezent. La acest atelier a fost vorba despre felul în care putem explora trecutul personal sau arhivele istorice prin prisma propriului corp.

Ținând cont de interesul meu recent pentru istoria familiei mele, și de aspectul performativ și de experiment pe care îl promitea atelierul, mi s-a părut o oportunitate de neratat în ciuda unui program deja mult prea încărcat în acest weekend.

Atelierul a fost susținut de trei performere: Iulia Mărăcine, Smaranda Găbudeanu, pe care o știam din Alienation, și Hanna Gillgren, și a durat trei zile, cinci ore pe zi.

M-am dus vineri la ora 11, fără să știu la ce să mă aștept. Mai mult eram cu gândul la banane și spectacolul la care urma să mă duc în acea seară.

Când am ajuns tehnicianul ajusta luminile. Era o atmosfera ciudată. În esență țineam atelierul pe scenă. Ar trebui să fiu obișnuită că și la Linotip e la fel, deși nu e la fel de evident. A fost și ultima dată când m-am gândit la asta.

Prima zi a fost coordonată de Hanna, o coregrafă de origine suedeză, dar care trăiește și predă în Londra. După accent aș fi jurat că este englezoaică 100%. Sunt întrebată de ce vreau să mă duc în Noua Zeelandă și parte din răspuns este acest accent 💗 fără vremea oribilă din UK.

Dintre toate cele trei practici de lucru, cea a Hannei a fost cea care m-a scos din zona de confort cel mai mult, în primul rând pentru că a folosit vocea/ sunetul foarte mult.

Exercițiul propus de Hanna a fost de a sta în cerc și a pasa la vecinul din dreapta un sunet și o mișcare pe repeat până ce acesta le preia și le transformă cum simte, apoi le dă mai departe. Nu m-am simțit atât de panicată când îmi venea rândul, dar nici nu am stat în explorare să văd în ce pot să transform sunetul și mișcarea mai mult decât era strict necesar. Baby steps. Next time.

În orice caz, au fost exercițiile care m-au scos din mine, acesta și următorul în care ne mișcăm prin sală scoțând un sunet la alegere, și puteam să ajungem să ne coordonăm cu altcineva sau să construim ceva cu altcineva …sau nu. La acest exercițiu am putut să îmi folosesc vocea mai mult dacă făceam ceva cu cineva pentru că te contaminezi de la celălalt. Este și o conexiune plăcută care se întâmplă.

Un astfel de moment a fost cu Adriana. Mergeam cu spatele și am observat că mă îndreptam spre ea și când am ajuns spate în spate, am stat un pic, ne-am simțit și apoi am început să căscăm zgomotos amândouă și să ne întindem. A fost simpatic. Ea nu are probleme în a-și folosi vocea.

Apoi ne-am împărțit în două grupe și am refăcut exercițiul. În grupa cealaltă, la un moment dat au ajuns toți mai puțin Adriana după perdeaua de pe margine și făceau suntete să o atragă și pe ea, dar ea voia să fie singură și oricât s-au străduit nu au ademenit-o. Ce au făcut ei mi s-a părut mai reușit decât ce am făcut noi pentru că au avut acest fir narativ care nu fusese discutat în prealabil, așa s-a întâmplat. Pentru mine, și ca privitor este important să înțeleg ce se întâmplă, să îmi spun o poveste. Mișcarea de dragul mișcării, oricât de bună ar fi pentru mine nu este memorabilă decât dacă îmi creează sentimente puternice, dar cu siguranță are o poveste în spate pentru performer chiar daca eu nu știu care e exact.

Un alt exercițiu propus de Hanna a fost unul în care eram împărțiți pe perechi și, pe rând, imităm mersul partenerului nostru, apoi acesta se retrăgea și se privea prin corpul nostru. A fost un exercițiu de conștiință de sine și prezență atât cât erai imitat, dar și când imitai.

În a doua parte a zilei, Hanna ne-a adus o prelată cu care am experimentat cum putem să o folosim, să o modelăm, să ne împachetăm, să ne acoperim sau să acoperim pe altcineva. La un moment dat stăteam pe prelată și observam materialitatea ei, și am văzut că sunt acoperită. Am avut un moment de “trebuie să ies de aici”, apoi mi-am dat seama ca sunt într-un spațiu safe și am ales să stau să văd ce se întâmplă. Este foarte zgomotos înăuntru și când am ieșit mi s-a părut atât de liniște în restul sălii. A fost un sentiment foarte drăguț, acea bucurie cauzată de liniște.

Că observatori puteam să înregistrăm ce vedeam cum simțeam: în cuvinte, desen, video, sau doar sa ne uităm.

A doua zi a fost coordonată de Smaranda.

Din prima parte a zilei a doua am ras cu ce a zis Iulia: An invitation is like stealing you from yourself.

Făcusem o variație a exercițiului din prima zi cu transmiterea unui sunet și a unei mișcări, dar cu variația de a trimite oricui, nu neapărat unui vecin din cerc, apoi cercul s-a disipat și unii au ales să continue să invite, alții doar să se miște în felul lor, și eventual să primească invitații …sau nu. Can you steal someone who doesn’t want to be stolen from themselves?

Un alt lucru care mi-a rămas a fost observația lui Radu că deși Hanna a început exercițiul doar cu sunet noi am adăugat și mișcare și chiar un fir narativ. Mișcarea ajută să modulezi sunetul mai divers, mai ușor. Uneori anumite sunete te mișcă fără să vrei. Firul narativ pentru mine a ajutat ca să îmi justific mie de ce fac ce fac. Dar o dată ce mi s-a atras atenția asupra acestui fapt am căutat să mă concentrez doar pe sunet și chiar să îl explorez fără mișcare, însă un exercițiu axat pe asta este în sine un fir narativ. Dacă exercițiul era despre altceva și puteam folosi și sunet nu alegeam sa îl folosesc și dacă încercăm nu simțeam că e un sunet asumat 100%.

În a doua parte a zilei, am explorat memoria unor saltele pe care ne-am așezat și am observat cum se modifică în funcție de urmele pe care corpul nostru le lasă asupra saltelei. Un timp, ne-a ghidat Smaranda, apoi ne-a lăsat să improvizam singuri.

S-a creat o atmosferă atât de plăcută, calmă, intimă, în care timpul parcă se oprise, că am plecat de acolo extrem de inspirată și simtindu-mă atât de bine și plină de energie, dar nu una exuberantă și haotică, ci așezată, prezentă, a mea, că am putut să o dau mai departe când, cum și unde am vrut.

A treia zi a fost coordonată de Iulia.

A făcut cu noi o improvizație ghidată minunată în care creșteam de la podea ca niște plante. Am mai făcut exercițiul ăsta cel puțin o dată la alt curs, dar acum a fost aparte și memorabil pentru lucrurile pe care le-a spus Iulia. Ne-a ghidat să creștem fiecare cât am vrut, mai încet sau mai repede, apoi ne-a povestit de o plantă de-a ei care a crescut foarte repede și ea era tare mândră de plantă că era așa tânără și creștea așa repede și frumos. Și într-o zi s-a oprit din crescut și a început chiar să se micșoreze. Iulia a crezut că a făcut ceva ce nu i-a priit plantei. După câteva zile planta și-a revenit. Crescuse prea mult, prea repede și a avut nevoie să se oprească pentru a-și întări rădăcinile. Astfel că Iulia ne-a ghidat și pe noi să ne observam și să ne solidificăm rădăcinile. Minunat! 🥰

Apoi ne-a rugat să înregistrăm în ce fel dorim experiență din acea dimineață și din zilele trecute și să o lăsăm undeva în spațiu. Am scris, am desenat. În spațiu am lăsat o pasăre.

În a doua parte a zilei am avut la dispoziție toate elementele din zilele trecute: prelata, saltelele, desenele, foi și markere, pe noi, muzica, imagini proiectate.

Am avut o oră să folosim cum vrem aceste elemente, spațiul, corpul nostru pentru a încorpora memoria acestor zile.

Nu știu cum s-a întâmplat exact (am o vagă bănuială), dar am devenit fascinată de glitter. Iar îl am pe degete.

Un moment haios a fost când am intrat sub prelată și când am ieșit, spațiul părea complet schimbat față de când am intrat, deși nu stătusem mult dedesubt …cred.

Imaginile proiectate pe peretele din spate erau casturi făcute după persoanele care nu au reușit să scape după erupția care a îngropat Pompeiul. Mai devreme Iulia ne-a atras atenția că deși unele poziții par relaxate, de fapt dacă am încerca să reproducem cu corpul nostru am observa că sunt foarte tensionate. Spre finalul orei, am ajuns într-o poziție întinsă pe jos și mă gândeam să stau acolo să privesc până se termină. În timp ce priveam în jur, mă gândeam la cum mă simt eu pe sol și în câte puncte ating cu corpul meu podeaua și să le reduc cât de mult pot, apoi să stau în poziția aceea să văd dacă pot să mă relaxez având puține puncte de contact cu solul.

Ador să am așa un cadru în care să pot să explorez în voie cum pot să exprim ce simt cu corpul meu, și să pot să îi observ și pe ceilalți. Ambele aspecte sunt fascinante.