Ceva neașteptat…

Am ieșit azi din casa cu un scop, și pentru că lucrurile au mers mai repede decât m-am așteptat (și de la un punct chiar speram sa fie așa), am ajuns la expoziția de artă new media din cadrul Nova Festival. Plănuisem să mă duc sâmbătă, dar am simțit eu că azi e ziua.

Când am intrat la Goethe Institute, am fost întâmpinată de Emilia Păunescu, creative director și fondatoarea festivalului. Nu mă așteptam să o găsesc acolo, și nici nu trebuia să fie. Și ea a ajuns acolo în mod neașteptat. Eu am ajuns atât de ad-hoc că nici nu aveam bilet ceea ce a dus la un moment foarte simpatic în care eu eram confuză și Emilia mă întrebă cu blândețe dacă am, vreau bilet sau am invitație, sau sunt de la Goethe Institute…

Am clipit de două ori și mi-am dat seama că îmi trebuie bilet. După rezolvarea acestui aspect administrativ, Emilia m-a condus un pic până la lucrarea care îmbină grafica și realitatea augmentată ca să îmi explice cum să folosesc tableta, dar pe drum mi-a vorbit destul de mult despre celelalte lucrări și festival în general.

Expoziția din cadrul festivalului Nova este una imersivă, în care vizitatorul să poată experimenta cu toate simțurile lucrările, nu doar vizual, și se concentrează mai mult pe emoțiile pe care le provoacă lucrările și trecerea prin acel labirint care este în sine o experiență, decât pe tehnologia folosită.

Culoarul de la intrarea în expoziție este o instalație sound art interactivă, prin care atunci când treci se generează sunete pe care le vor auzi cei care vin în urma ta.

Am stat în acest culoar să vorbim o vreme, și primul semn că Emilia este o persoană cu care mi-ar plăcea să discut mai mult a fost când a spus că sentimentele sunt ceva efemer ce ar trebui sa țină câteva momente și că dacă le păstrăm mai mult este o alegere. Am simțit o căldură foarte plăcută în interior cum mă cuprinde la auzul a ceea ce este, în fond, statementul de la proiectul Heavy hearts.

Prima lucrare din expoziție este și preferata mea, dar toate sunt foarte faine. Cine mă știe va înțelege repede de ce o prefer pe asta. Este lucrarea lui Alexandru Claudiu Maxim și reprezintă desenele făcute de nucul pe care îl avea lângă casa unde a stat în pandemie, și care atunci când bătea vântul, lovea cu o creangă geamul. Artistul a legat un liner de creangă, a pus o foaie pe geam și astfel au rezultat mai multe desene.

Următoarea lucrare a lui Adrien M si Claire B este reprezentată de o poveste creată în realitate augmentată. Cu ajutorul unei tablete pe care o îndrepți spre desenele și machetele expuse, pe ecran se derulează povestea ca și când personajele ar fi acolo în aceași cameră cu tine. Se creează niște imagini foarte frumoase și povestea este înduioșătoare, despre cum nu îți dai seama de ce ai până nu pierzi sau cum lucrurile se așează până la urmă cum trebuie dacă continui să lupți pentru ele sau ce vreți voi sa vă luați din ea. Este o poveste de dragoste la origine.

Tot în aceași încăpere mai este o lucrare a lui Nomi Sasaki Otani pe care este ideal să o experimentezi în doi ca să se creeze spațiul virtual în interior, pentru că trebuie privită din ambele părți simultan. Asta creează conexiune și cooperare între privitori, ceea ce e foarte frumos. Lucrarea are o poveste personală drăguță și tratează și felul în care se schimba amintirile pe măsură ce ni le amintim. Este vorba și despre familia artistei, despre ceainăria pe care bunicii ei au deschis-o în Peru pentru a oferi imigranților japonezi de acolo un spațiu mai aproape de acasă, și care nu mai exista în prezent decât în interiorul lucrării și în amintirea artistei.

Apoi urmează lucrarea pentru care am și venit la expoziție, a lui Marius Jurca, Intuition, o instalație interactivă care îmbină grafica și sunetul prin care poți să generezi sunete care creează o constelație. A fost fun să interacționez cu lucrarea și drăguț că am putut să stau cu ea cât am simțit. Cu cât stai mai mult cu atât crește iuzia că poți să controlezi constelația care se creează.

Am realizat că am sărit un pic peste etape. De fapt lucrarea lui Denis Simion mi-a luat ochii când am intrat, însă am avut nevoie sa strecor puțină joacă printre atâtea emoții. Lucrarea lui Denis este o inimă imensă, transparentă, care se reflectă în  trei oglinzi. Este cât poate fi de imaterială o lucrare materială. Ador. Am stat un pic fascinata în jurul ei să priveasc inima cum se rotește și își arată toate unghiurile fie direct sau în oglinzi. Într-adevăr dacă vrei să captezi vizual sufletul, aceasta este o interpretare care cu mine a rezonat foarte mult.

La intrarea în spațiul acesta mai era o lucrarea a Mónicai Rikíc cu care puteai să te joci navigând prin mișcările mâinii într-un spațiu virtual. M-am hotărât că venitul cu mașina până la Goethe Institute a fost suficient navigat pentru mine, așa că am mers mai departe …

…ca să dau peste o instalație creată de cinci artiști prin care trebuia să navighez cu ajutorul unui sistem VR și a unei mașinuțe. Yay. A fost fun, mi-am mai exersat datul cu spatele și parcă am condus mai bine în drum spre casă. 😄 De fapt, instalația e foarte faină. Prin casca VR tu vezi lumea de la nivelul mașinuței, adică foarte mare. E ceva, să te vezi așa mic deodată. Și e un pic trippy să te vezi pe tine fizic mult mai mare în raport cu tine mental.

Apoi urmează un culoar al cărui perete vibrează și pe care  sunt niște mulaje de mâini și picioare într-o lumină ambientală care creează o atmosferă intimă și spirituală.

Acest perete se continua cu instalația lui Anaïs Lossouarn formată din urechi prin care poți să asculți confesiunile altor vizitatori. Ai putea să lași și tu o confesiune, dar eu nu am simțit. Multe confesiuni sunt în franceză, dar am auzit și în engleză: un domn care se confesa că e poly, și altul care nu știu despre ce vorbea exact, dar când am apropiat eu urechea a zis: “You know what I mean …I just don’t like to force people to do what they don’t want to do…”

A fost așa într-un fel această seară cu decizia spontană de a vedea expoziția fix acum și cum s-au aranjat lucrurile. Aceste cuvinte auzite chiar le-am simțit pentru mine. Azi mi-am amintit de ce s-a întâmplat acum două săptămâni. Și atunci s-au aranjat lucrurile frumos când nu le-am forțat și cum îmi tot repet de atunci: “ce am învățat noi? Să lăsăm lucrurile să se așeze”.

Ultima lucrare din expoziție, ca să încheie într-o notă ideală pentru mine, este tot cu plante, cu ciuperci. Am stat un pic cu ele, să le simt, să le miros, să le privesc cum cresc. 💚

Expoziția este organizată ca un labirint, ca un corp, ca ceva organic, iar pereții au un aspect nefinisat ca și când ar fi într-o continuă transformare. Pe perete sunt scrise de mână versuri și sunt aplicate mulaje pe care Emilia le-a făcut după propriu corp. Faptul că toate aceste lucrari atât de actuale și moderne sunt într-un spațiu tactil care te îmbie să îl atingi și să te simți parte din el mi se pare minunat.

Înainte să plec am mai stat de vorbă cu Emilia și mi se pare că aș fi putut să vorbesc cu ea încă și mai mult. Pare să avem un parcurs ideologic și spiritual similar. Ce a ajutat foarte mult este firea ei caldă și deschisă, și simt că a reușit să creeze o astfel de atmosferă și în expoziție.