Bine ați venit în Muzeul nostru cosmic

Pe la începutul lui octombrie, am avut o discuție cu mine dacă să particip la cursul de Performance Writing al Alinei Pietrăreanu la Sangri-la artistic ground sau nu.

Împotrivă erau lipsa de timp și de bani; pro era posibilitatea de a avea o experiență foarte faină și de a întâlni oameni mișto.

Am decis că ce e pro merită mai mult decât ce e contra. M-am dus cu ceva emoții și chiar nu știam la ce să mă aștept. În plus, de această dată cursul a fost bazat pe poezie contemporană.

Nu citeam și nu scriam poezie, deci era și ceva ieșit din zona de conform pe partea asta.

Acest lucru s-a dovedit a fi foarte bun. Este ceva eliberator în a scrie poezie contemporană. Nu exista reguli stricte ca forma. Spre deosebire de proză, nu trebuie să te preocupi prea mult de semne de punctuație sau topică. Cuvintele trebuie să curgă și este ușor să faci asta când scrii sincer, când te interesează mai mult ce transmiți decât forma în care o faci. Cred că mi-ar fi fost mult mai greu să scriu ceva la fel de personal și care să îi atingă pe ceilalți, în proză.

Știam că la finalul cursului urmează să avem un performence, dar nu aveam idee ce și cum o să se întâmple, și ce putem face așa repede.

Cursul durează 4 weekend-uri, 2 ore/ zi, sâmbătă și duminică.

Adevărul e că am stat mai mult de 2 ore pe zi. Atmosfera plină de căldură creată de Alina și oamenii foarte diverși și simpatici care au venit la curs, te făceau să nu mai vrei să pleci de acolo. Ne mai alungau doar ciorile strânse pe crengile copacilor din curte când se saturau de vorbăria noastră de după curs. 😅

Fiecare zi a cursului a avut o tematică și Alina ne-a învățat ceva de bază din actorie: cum să mergem (cu un scop), cum să respiram (din diagramă), cum să vorbim (tare și clar), cum să ascultam (colegii de scenă), cum să simțim (și să transmitem asta publicului).

Și în al patrulea weekend urma să avem performence-ul. Nu e foarte evident cum s-a putut asta și să iasă atât de mișto pe cât a fost, dar s-a întâmplat.

Toate exercițiile pe care le-am făcut au fost construite astfel încât să ne apropie puțin câte puțin de ce aveam nevoie să știm pentru a putea scrie o poezie pe care să o performăm.

În prima zi, în pauză, Alex zicea că e curios cum o sa ne facă Alina să îmbinăm scrisul cu mișcare pentru că până atunci făcusem doar mișcare …dar în timpul ultimului exercițiu înainte de acea pauză, fiecare spunea câte ceva ce îi place / nu îi place. Și uite așa, am avut scrisul (vorbitul adică) și mișcarea împreună fără să ne dăm seama măcar. Simpluț.

A doua zi, în timp ce ne mișcam prin sală, fiecare spunea un vers și așa am creat prima noastră poezie colectivă. Era ceva cu mers la mare și la munte… Și multe alte chestii.

Am făcut tot felul de jocuri care să îmbine mișcarea cu vorbirea, cu atenția distributivă și cu sincronizarea între noi. Până la finalul unui curs ne simțeam ca un grup compact, ca un tot.

Acest lucru a făcut mai ușor exercițiul de scriere de la finalul fiecărui curs, în care trebuia să scriem o poezie pe o temă dată și apoi să o citim. Simțeai că e ok să fii vulnerabil pentru că există o conexiune puternică între toți cei prezenți.

În ultimă zi din al treilea weekend am lucrat în echipa și am pus bazele unei scene în 3 pe care ar fi trebuit ca sâmbăta următoare să o punem la punct cu toate detaliile. Duminica urmatoare rămânea să repetăm și să ținem spectacolul seara. Din cauza acestei lumi capitaliste în care cel cu bani este prioritizat, ne-am trezit fără sală duminică, astfel că am făcut un tur de forță sâmbătă și am combinat cele două zile de muncă într-una ca să putem să facem performence-ul sâmbătă seara.

Nu știu cât de stresata era Alina de treaba asta, dar eu nu am simțit presiunea. Pentru noi a fost ușor având un om care știe foarte bine ce face, cum sa ne organizeze și să ne regizeze. A transformat scenetele făcute de noi cu un weekend în urmă care pe alocuri lăsau de dorit, în ceva care a ieșit extrem de bine, de ziceai că am avut o lună la dispoziție doar ca să repetăm asta.

Sceneta mea, cu Iustina și Diana, a avut probabil cel mai mult nevoie de ajustări. Când am lucrat-o împreună ne-am axat pe ce aveau în comun cele trei poeme pe care le-am combinat ca să facem unul singur, dar adevărul este că eu nu mă puteam identifica aproape de loc cu părțile lor și nici ele cu ale mele pentru că ele văd singurătate că ceva negativ, iar eu ca ceva pozitiv. În prima fază, fiecare își juca partea ei, iar interacțiunea dintre noi era destul de mică spre inexistentă. Iustina a înțeles cel mai bine încă de la început cum trebuie să își spună versurile, și a încercat să ne inspire și nouă ce simțea ea că ar fi trebuit să face. Și are și idei super bune.

Până când a terminat Alina cu noi, în schimb, am ajuns sa lucrăm toate trei cu același scop, sentiment și să interacționăm între noi și cu publicul într-o manieră care venea de la sine. A avut ea sclipirea de geniu la un moment dat, când eu vorbeam de cât de frumos e să te oprești să admiri ce e în jurul tău (specific un copac, dar putea fi orice), să le pună pe fete să îmi repete în fundal “Hai sa mergem!” cu intensitate crescândă, pentru că vorbeam despre o relație în care de fapt ești singur. Celuilalt nu ii pasa de nevoile tale. Din energia lor mi-am luat avântul ca să pot să rostesc celelalte două versuri cu forța necesară. Efectiv am simțit cum cineva trage de mine în altă direcție decât vreau eu să merg și disperarea aceea că te simți prizonier în propria ta viață, sentiment explorat mai departe de Diana, și pe care ea l-a simțit profund încă de la început, însă cu care eu nu mă identificam aproape de loc. Adevărul e că eu nu l-am mai experimentat de multișor și nu mie dor, cu atât mai mult cu cât l-am testat acum. Nu se simte prea bine.

Atât sceneta noastră cât și celelalte două ale colegilor (am fost grupe de câte 3) au ajuns până la finalul repetițiilor să fie ceva profesionist, care să captiveze și să transmită sentimentul de singurătate privitorului. Au fost trei singurătăți diferite. Chiar foarte diferite. Îmi pare rău că nu am putut și noi să ne vedem între noi în timpul spectacolului.

Iulian, Andra și Luciana au făcut o sceneta de la care ni s-a tras și numele spectacolului, într-un muzeu …cosmic, unde au explorat singurătatea într-o lume ce pare ușor absurdă și în care simți că nimeni nu te înțelege, în parte și pentru că nu e aproape nimeni acolo.

În schimb, Alex, Bogdan și Bianca au vorbit despre singurătatea împreună, dar altfel decât noi. Acea singurătate pe care o simți între străini, oameni care vorbesc între ei, dar nu se ascultă unii pe alții.

Am ținut performence-ul în casa în care am făcut cursul, sediul Hearth, și fiecare grup a făcut sceneta într-o cameră a casei, publicul putând să se plimbe și să le trăiască pe toate. Pentru asta, noi le-am repetat în buclă de câteva ori – să fi fost 10. Nu mai știu. Ne-a făcut Alina semn la un moment dat să ne oprim, semn pe care eu nu l-am văzut, dar au văzut fetele. Eram într-un fel de transă. Mama uitat pe videouri apoi și era destul de mult zgomot, dar eu nu auzeam absolut nimic în afara buclei noastre.

Mi-a plăcut foarte mult să joc momentul acela și nu aș fi crezut vreodată că pot să fac asta și să iasă bine. Atât de bine! Dincolo de feedback-ul foarte bun pe care l-am primit toți de la public, m-am simțit și am simțit că a fost foarte bine. Aș fi vrut să mă dedublez cumva și să mă uit și eu în timp ce jucam, acolo direct, deoarece pe filmare e diferit.

De fiecare dată când repetam sceneta schimbam ceva în mișcare. Copacul era când într-o parte a camerei, când în alta, în funcție de unde se strângea lumea să se uite, pentru că ne puteau privi din trei părți, și de cum se mișcau Iustina și Diana. Deși la faza cu “Hai sa mergem”, eu mă uitam înspre copac încercând să le ignor, la un moment dat, am stat întoarsă către ele, încercând să le conving să stea să vadă copacul cu mine. Mi-a plăcut super mult că Alina ne-a dat contextul, principiile de bază și sfaturile necesare ca apoi noi să putem să exploram și să ne jucăm cu asta și în același timp rezultatul sa fie foarte bun în ciuda deciziilor luate ad-hoc.

Cine mă știe, știe că nu vreau sa urc pe o scenă și să se uite lumea la mine. Efectiv văd negru în fața ochilor și mi se blochează creierul sau încep să râd și nu mă mai concentrez.

Ce a fost diferit acum? Eu, în esență. Se pare că efectul pe care l-a avut cântatul cu Barbarossa toată vara m-a ajutat să mai trec peste acest freeze și să mă acomodez cu a fi privită. Dar într-un grup, și uneori erau destui toboșari în jurul meu, e mai ușor. Nu se uită nimeni la tine pentru mult timp.

Un alt lucru diferit e că am știut foarte bine ce am de făcut. Felul în care Alina a transmis informația, a făcut să se închege atât de bine încât apoi a venit ușor să o folosesc. Zici că o știam de-o viață.

Ce a mai ajutat e că nu am avut prea mult timp să mă gândesc că avem public. Am terminat de pus la punct tot ce aveam de făcut cu 10 minute înainte să înceapă. Deja așteptau oamenii în curte. Bine că plecaseră ciorile între timp 😅😂.

A doua parte a spectacolului a fost un moment solo pentru care am scris poezia despre un obiect cu o semnificație aparte pentru noi, cu câteva zile în urmă …unii din noi, chiar în noaptea de dinainte. Din nou, faptul că am avut suportul unei persoane care își cunoaște foarte bine meseria și care a putut să ne ajute să ne găsim cuvintele ca să exprimăm ce avem de zis de așa manieră încât să îi atingă pe cei care ascultă, a contat enorm.

Acest moment a fost de fapt preferatul meu pentru că nu a fost un moment clasic, în care ne citim poezia în fața audienței ca la grădiniță. A fost unul intim, în care fiecare își citea poezia unei singure persoane, ca unui prieten.

După ce am terminat cu sceneta, ne-am găsit un loc prin casă unde ne-am așezat, și cei din public se plimbau printre noi, iar noi îi atrăgeam ca să le citim poeziile. Am citit poezia de multe ori. Și probabil niciodată la fel. Ceea ce ne-a spus Alina înainte, ca să ne liniștească în privința acestui moment, s-a și adeverit. În primul rând, oamenii au venit ca să ne asculte, deci nu aveam de ce să ne punem problema că nu o vor face, mai ales dacă le vorbim direct, personal. Al doilea lucru pe care ni l-a spus a fost că cei cu care nu vorbim direct, vor asculta de pe margine, apoi vor dori sa le citim și lor direct, chiar daca au auzit poezia deja pentru că vor dori acea conexiune.

Aceasta conexiune m-a ajutat în fapt să pot să citesc poezia fiindcă am scris despre porumbiță și la o strofă, când am scris versurile, am început să plâng. Apoi când am încercat să citesc singură acasă, am avut aceeași reacție. Diferența e că atunci când citești cuiva și e o conexiune așa puternică și vezi înțelegere și empatie în ochii lor nu te mai simți singur cu acel sentiment și ajută enorm.

Generozitatea publicului și candoarea cu care au primit ce li s-a oferit a fost minunată.

Noroc cu pandemia asta, că eu înainte nu mă uitam în ochii oamenilor aproape de loc, dar de când asta este tot ce văd din fața lor, am depășit aceasta reticență. Am ajuns chiar să caut să privesc lumea în ochi.

Acesta a fost muzeul nostru cosmic, o experiență pe care nu aș da-o la schimb cu nimic.

Șangri-la artistic ground este o comunitate de artiști din diverse domenii care caută să îmbine toate formele artei spre a crea ceva prin care “să găsim ce este esențial în noi și să găsim modalitățile de a transmite și celorlalți întrebările pe care ni le punem.”

Alina Pietrăreanu este membră fondatoare e Șangri-la artistic ground, actrița și masterandă la Studii literare.

Alina Pietrăreanu este și ce scrie mai sus, dar mai mult, este o persoana care are generozitatea de a împărți ce știe cu ceilalți fara reținere, și de a primi ceea ce i se oferă cu acea uimire a unui copil care (re)descoperă lumea. Este acel om care înțelege că dacă ne descoperim unii pe alții și ne îmbogățim experiențele unii altora vom deveni mai buni și, în consecință, lumea în care trăim va fi mai bună.

Colegii mei de curs sunt :

  • Iustina, o elevă de 16 ani care scrie poezie foarte bine, este determinată și foarte sigură pe ea și face foarte multe lucruri. Să o țină energia asta toată viața!
  • Alex, student la psihologie, care ne-a condimentat cursul cu glume bune
  • Bianca, a terminat filosofia și lucrează în publicitate. Este o persoană, gingașă, amuzantă, dar care poate în aceeași măsură să stoarcă lacrimile tuturor, după cum a dovedit și poezia ei individuală.
  • Diana este studentă la arhitectură, o persoană foarte prietenoasa și sinceră.
  • Iulian este pianist. Are o alură de ștrengar, dar care ascunde un om sensibil. Și datorită lui cursul acesta a fost foarte memorabil.
  • Andra este profesoara de limba română. Dincolo de nesiguranța și firavitatea ei, este o persoană amuzantă și plină de surprize așa cum este și puiul ei.
  • Bogdan este masterand la diplomație externă. A avut el niște chestii interesante (și deprimante) de zis despre (in)capacitatea românilor de a negocia. Este un om cu inițiativă și are mereu ceva interesant de zis.
  • Luciana este geolog în devenire și foarte pasionată de acest domeniu. Ador.

Credit foto : Șangri-la artistic ground

1 Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s