spații aparte

Luna iunie este luna LGBTQIA+, Pride month, si am fost acum o saptamana la unul din evenimentele organizate cu ocazia aceasta. Acolo am cunoscut-o pe Alex Zorilă care si-a propus documentarea istoriei saphice in Romania si a scris cartea “Spatii aparte“.

Cartea m-a surprins de la prima pagina. M-a suprins din doua motive.

Primul motiv a fost ca mi-am dat seama ca nu am constientizat niciodata nevoia de a citi o astfel de carte, de a ma interesa de experientele altor lesbiene si cat de mult ma ajuta asta. Al doilea motiv, a fost cat de autentica se simte scrierea si cat de mult ma identific cu ce citesc din povestile personale.

“Da, vreau sa fiu de toate” si ca se poate, e cel mai nesanatos lucru pe care feminismul timpuriu l-a vandut femeii, si pe care patriarhatul il revinde acum ca sa scape barbatul de putina responsabilitate pe care o avea. Printul Dubaiului a declarata sotiile care stau acasa “formatori ai generatiilor” ceea ce suna mult mai putin glamour decat in engleza si mai adevarat pentru ca este doar glorificarea muncii neplatite a femeilor pe care aceastea nu mai vor sa o faca si uite, ne-a dat niste apreciere. Much wow.

Citind aceasta carte, mi-au trecut multe ganduri si amintiri prin minte, asa ca le las mai jos pe masura ce apar, in masura in care am energie sa le pun in cuvinte, daca tot lipsesc experientele de genul.

Nu am cautat sa citesc despre lesbiene acum 15 ani, dar se pare ca nici nu as fi avut cine stie ce asa ca m-am scapat de o frustrare. Dar si daca era, nu am simtit nevoia. Nu ca aveam vreun instinct de ce sa fac sau ceva, dar interesul meu pentru relatii era scazut. Am crezut la un moment dat ca sunt asexuala, dar nu este cazul. Nu m-a ajutat nici ca am fost diagnosticata cu hpv la 20 de ani, nici ca am traume sexuale din cauza barbatilor/ baietilor inca de la 9 ani. Mult timp am echivalat intimitatea cu sexul, abia cand le-am diferentiat, mi s-a clarificat si acest aspect.

Am realizat tarziu ca sunt lesbiana si mi-am facut coming out-ul fata de familie ca o arma fiindca tot comentau ca gayi sunt asa si pe dincolo si le-am zis “vedeti ca aveti una in casa” si am plecat din camera. Ulterior mama a zis “mai bine lesbiana decat homosexual”. Lol. Si “orice te face pe tine fericita” zis de complezenta. O singura data am adus o iubita acasa la ai mei si mama s-a purtat pasiv-agresiv si cu mine si cu ea. Tata ne-a ignorat. Inca ignora acest aspect despre mine. Partea buna e ca nimeni din familie nu mi-a mai vorbit de maritat si copii de atunci. Mama s-a schimbat mult de atunci. Nu stiu cum s-ar purta acum si exista o posibilitate sa nici nu aflu pentru ca intre timp am realizat ca sunt aromantica, cred ca asta e termenul potrivit. Efectiv relatiile amoroase nu au sens pentru mine. Este foarte amuzanta asta pentru ca sunt fana Celine Dion si mereu am fost etichetata ca “romantica” din cauza asta, dar tot ce inseamna gest romantic in societatea asta pentru mine este irelevant. Bineinteles, romantic nu inseamna nimic concret si poate fi (re)definit de fiecare persoana. Deasemenea cand ma hotarasc la ceva nu astept dupa altii. Fie tii pasul, fie nu. Cumva sunt prea constienta de suferinta pe care aceasta atitudine o produce, dar ori sufar eu, ori celalata persoana. No win. Deocamdata. Si eu m-am schimbat foarte mult, dar unele lucruri sunt cum sunt. Nu poti decat sa le accepti.

Stiam ca sunt atrasa de femei din adolescenta, dar credeam ca sunt bi. Credeam ca toate femeile sunt bi. Nu mai cred asta de cand mi-am dat seama ca relatiile cu barbatii au fost doar conditionari sociale si incercare de conformism din partea mea, si ca am zero atractie pentru barbati. A ajuns chiar sa fie repulsie din cauza documentarii pe care o fac si imi e uneori chiar greu sa stau de vorba cu barbati cis heterosexuali care oricum mi s-au parut mereu neinteresanti si ignoranti, dar am invatat sa ii tolerez insa acum simt ca ma dezvat de asta.

Desi citesc foarte mult, mai ales daca este ceva care ma preocupa, orientarea sexuala nu a generat un astfel de interes intelectual, spre deosebire de neurodivergenta. Nici de spiritualitate nu prea citesc carti. Unele aspecte sunt mai degraba practice, iar experienta directa e cea mai importanta. Cu toate astea, nu pentru ca mai degraba voiam sa experimentez nu am citit ca imi era era greu cu experimentatul pentru ca nu cautam relatii haha. Nu citeam si nici nu cautam spatii queer pentru ca intr-o prima faza a trebuit sa ma lupt cu homofobia internalizata. Ulterior, am realizat ca ma confrunt si cu misoginie internalizata. Adica aveam atractie sexuala fata de femei, dar aveam o opinie proasta despre ele. Aveam o gluma despre care mi s-a spus la un moment dat ca e misogina. Cand o prietena se plangea ca iubitul ei o santajeaza emotional, ii zicea ca “mai bine te combini cu o femeie daca tot dai de barbati care se sclifosesc asa” Toate radeau si ziceau “sa stii” pana cand una mi-a zis “sa stii ca e misogina remarca asta”. Nu am inteles de ce atunci, dar nici nu am mai facut gluma asta. Adica am inteles ca era ceva gresit. Remarci din-astea “inocente” tot apar in discursul femeilor, inclusiv celor care creeaza spatii safe pentru alte femei. Chiar azi am vazut pe story “vremea asta e asa schimbatoare de zici ca e femeie 🤭”. Este femeia nehotarata, sau doar este coplesita de toate alegeriile mici sau mari pe care trebuie sa le faca zilnic si la care barbatul nu e supus?

Citind “Spatii aparte” mi-am dat seama ca ar fi fost super triggering pentru mine sa o fi citit la 23 de ani. Abia pe la 26 mi-am asumat ca sunt lesbiana si am zis prietenilor, dar in mare parte inca simt ca e un label de interes doar pentru cine e interesatx. Cum ar veni, nu este prima chestie pe care o zic despre mine. De fapt, nu prea zic nimic despre mine initial. Imi pun o eticheta doar in contexte care cer asta. Pe principiul, mai bine ma definesc eu decat sa proiecteze altii pe mine. Altfel, nu simt nevoia sa ma definesc. Recent mi-am dat seama ca in Timisoara, unde am stat pana de curand, nu cred ca stie mai nimeni care e orientarea mea sexuala, in afara personelor pe care le-am intalnit la evenimente LGBTQIA+. E si irelevant pentru ca la avansuri raspunsul meu e ca nu sunt interesata de o relatie. Cu toata astea m-ar fi ajutat pentru ca m-am trezit brusc cu tot felul de barbati suferinzi de middle life crisis ca se dau la mine pentru ca aveam acelasi comportament dragut cu toata lumea si au luat un raspuns si un zambet ca invitatie sa fie intruzivi. Bleah. Dar din nou, as folosi acest label ca o arma de protectie mai degraba decat ca ceva ce am nevoie sa stie lumea despre mine ca sa ma simt eu. Mi se pare ciudat sa zic asta dat fiind ca homosexualitatea a fost ilegala pana destul de curand si ca pentru unele femei lesbiene acest termen vine cu stigma. Nu este nici cazul ca nu am suferit discriminare sau violenta din cauza asta, dar tocmai pentru ca asta creaza asa un disconfort mental si irational celorlalti simt etichetarea ca lesbiana ca o arma. Nu o sa ma simt eu nasol pentru cine sunt, iar daca altii se simt deranjati, let them.

O alta chestie interesanta la “Spatii aparte” e ca imi da un sentiment de voyeur cand o citesc, desi am capatat o apreciere pentru experientele directe ale oamenilor si mi se par mult mai valoroase decat scrierile academice sau stiintifice, aceasta carte are majoritatea povestilor inevitabil foarte intime. Acum, imi da un sentiment de conexiune, dar acum 10 ani m-ar fi triggeruit foarte tare. Nu stiu daca as fi citit-o pana la capat. Cred ca da, dar ar fi fost bulversanta. La vremea aceea aveam si o frica de intimitate. Am crezut o vreme ca se datoreaza sensibilitatii senzoriale ca nu imi place sa fiu tinuta in brate si sarutata, dar era altceva pentru ca intre timp am realizat ca imi place sa fiu atinsa si chiar sa experimentez stimuli diferiti. Intre timp, mi s-a disipat si frica de intimitate datorita dansului contemporan si realizarii ca intimitatea nu inseamna neaparat sex.

Altceva in care nu ma regasesc este discriminarea (in comunitatea LGBTQ+). Am pus in paranteza comunitatea pentru ca eu nu am inteles decat foarte tarziu ca femeile sunt disctiminate in societate. Daca au fost cazuri cu oameni care se purtau naspa pentru ca sunt femeie erau izolate, inclusiv la munca. Am avut un caz concret in care am aflat ca un coleg are salariul mai mare ca mine desi facea mai putine, situatie pe care am rezolvat-o prin a înceta sa fac ce faceam in plus pentru ca nu era in fisa postului si nu eram platita pentru asta, si nu aveau cum sa ma dea afara. Efectiv l-au pus pe el sa faca ce nu mai faceam eu. Macar asa si-a meritat banii in plus. Un alt motiv pentru care nu am simtit discriminarea a fost si pentru ca aveam o atitudine mai degraba masculina, in ciuda faptului ca sunt femeie cis, femme presenting, dar asta tine de neurodivergenta. Nu recomand. Tot vad “fie sa ai increderea unui barbat alb mid”. I do. Ajuta in aceasta societate doar daca arati a barbat alb though (si esti printre femei cis het 😮‍💨).

Am evitat mult timp adunarile LGBTQ+ pentru ca erau prea loud pentru mine si eram coplesita senzorial. Inca prefer sa ma vad cu prietenii la intalniri one on one si evit sa am grupuri de mai mult de 3 prieteni. Dar daca vreau sa ies undeva sa petrec prefer party-urile sau cluburile queer, desi presupunerea ca daca te duci single inseamna ca esti in cautarea unei partenere imi creeaza un discomfort. Cand o pietena mi-a zis ca ea in adolescenta mergea la Ploiesti unde era un grup cunoscut de lesbiene, am facut o grimasa. Am avut discutia asta acum cativa ani cand inca mai aveam misoginie internalizata si un grup doar de femei mi s-a parut ceva urat. Insa si ea mi-a confirmat ca era plin de drame ca la orice intalnire de grup te duceai dadeai de foste. Nu era neaparat cel mai bun si supportive mediu. Pe de alta parte, toate aceste femei isi cautau si ele locul.

Din fericire, femeile nu iau personal lipsa de interes si nu am avut interactiuni nasoale cum e in cazul barbatilor. Ma “ajuta” si faptul ca inteleg foarte greu ca o femeie (sau barbat tbh) este intresata de mine daca nu imi spune direct. Pentru mine gesturile frumoase, atentia si grija intre femei este ceva obisnuit. Da, este o diferenta intre un gest romantic si unul altfel, dar eu nu observ acesta diferenta pe moment decat daca ma uit dupa asta ceea ce nu fac. Nu percep nici femeile care se tin de mana pe strada ca fiind neaparat impreuna. Mi se pare obisnuit ca prietenele sa se tina de mana. A fost un soc cand o iubita mi-a zis sa nu ne tinem de mana pe strada ca sa nu se ia lumea de noi. Nu stiu de ce nu am aceasta frica pentru ca am avut un incident in care un tip s-a luat de mine si o prietena ca ne tineam de mana in Cismigiu, si a fost destul de nasol ca s-a lasat cu injuraturi si scuipat in fata. Imi vine sa zic ca eram adolescenta atunci cand s-a intamplat, dar aveam peste 20 de ani. Doar eram buna prietena cu cealalta femeie din liceu unde am fost colege. E ceva de disecat pe acest eveniment, de ce tind sa dau la o parte evenimentele, chiar si nasole, dupa ce trec. Poate alta data.

Acum patru ani mi-am pus problema lipsei de existenta a unui local doar pentru femei. Acest moment a marcat o schimbare de perspectiva majora pentru mine care eram de parere ca spatiile/ competitiile/evenimentele doar pentru femei sunt ipocrite. Ca doar vrem egalitate. Dar atat de mult mi-a luat sa imi deconstruiesc misoginia internalizata si sa inteleg ca e nevoie de spatii safe pentru femei si ca nu le avem din pacate.

In schimb, m-am regasit foarte mult in ce a spus Alex despre activism si nevoia de a țipa ca sa fii auzita si nu cred ca e ceva care nu are treaba numai cu activismul. Cred ca social suntem setati sa ignoram femeile. In experienta mea nu conta daca exprimam ceva asertiv. Nu se intampla nimic pana cand nu ridicam vocea sau mai grav nu cedam nervos si chiar nu mai puteam. In ultimul caz, ce urma era ca eu sa rup legaturile, nici nu ma mai intereseaza daca se schimba ceva ulterior. Asa am ajuns sa am ca default reactia de a ridica vocea sau a fi agresiva ceea ce imi displace. Ceva s-a schimbat in mine in ultimii ani si nu mai vad agresivitatea ca o necesitate, dimpotriva. Am inlocuit furia cu siguranta de sine, siguranta pe care o am nativ, as zice, si care mi-a fost mereu etichetata ca aroganta si agresivitate indiferent de tonul vocii mele. Imi asum asta acum.

Cum arata o lesbiana? Mi s-a zis si ca arat ca una sau ca nu, de catre alte lesbiene. Restul oamenilor nu stiu daca au facut remarci de genul ca nu le-am retinut. Dar da, habar n-am cum arata o lesbiana. Eu absolut deloc nu pot sa imi dau seama. Nu as indrazni nici sa fac presupuneri de gen in functie de cum arata cineva ca astea sunt stereotipuri in mare parte. Cred ca unele femeile lesbiene care isi dau seama ca alte femei sunt lesbiene simt asta sau au un instinct. Sunt atente la semnale mai subtile decat stereotipurile, dar eu nu am aceasta prezenta. Si daca as observa ca o tipa e lesbi, ce as face oricum? Nimic 😂

Capitolul despre sex era ceva absolut necesar si asta m-ar fi triggaruit foarte tare pe la 20 de ani, dar m-ar fi ajutat enorm pe la 26. Am luat hpv dintr-o relatie stabila cu un tip (care m-a acuzat ulterior ca l-am inselat ca nu putea fi de la el 🙄). Avand acest diagnostic de foarte tanara si la o vreme la care pe langa stigma si comportamentul execrabil al doctorilor, nici nu era un protocol de tratament clar si vaccinul de-abia aparuse si era multe povesti de speriat in jurul lui, nu mi-a fost usor sa fiu in relatii cu femei. Primul date includea mereu o discutie despre hpv. Problema e ca, la inceput, eu aveam informatii destul de confuze si contradictorii de la medici si nici ce gaseam pe net nu era neaparat constructiv. De-abia in ultimii 6-7 ani au aparut informatii mai concrete, structurate ok si destigmatizate. Metoda de protectie propusa de mine era sa nu ne atingem direct vulvele si sa se spele pe maini dupa ce ma atinge. Si fara sex oral la mine evident. Mi s-a reprosat ca de unde sa se abinta ea in focul pasiunii de la a face ceva. “Te opresc eu” 😊 Mi s-a reprosat ca aceasta discutie nu e romantica sau sexy. “Mai…” 🙃 Realizez ca eu nu am cerut ca ele sa isi faca analizele. Si majoritatea nici nu si-au pus problema ca ar putea avea fara sa stie fiindca hpv-ul poate sta inactiv mult timp. Mi s-a spus “stii ca poti sa iti faci vaccin” “vaccinul e preventiv, eu am virusul deja. Tu ar trebui sa iti faci vaccin.” Ceea ce nu a facut. Vaccin care e scump. Peste puterea mea de cumparare cand eram mai tanara si pana acum 5 ani cand l-am si facut fiindca sunt cateva sute de radacini si macar sa fiu protejata de alea high-risk. Ce aveam eu era low risk, deci nu intra in spectrul vaccinului. Nu stiu cat protejeaza in cazul asta. Ultima doctorita la care am fost era foarte optimista. Asa sa fie. Am discutat la un moment dat cu o prietena ca nu exista prezervativ pentru lesbiene. Intre timp, am aflat ca este ceva. Dar ma bucur cel mai mult ca este o carte care sa normalizeze aceste discutii.

La finalul cartii, “În numele mamei, al fiicei și al tuturor lesbienelor, Amin.” mi-am dat seama ca am gasit in aceasta carte ce cautam de la inceputul documentarii – alte perspective asupra feminitatii.

…asa ca o sa mai prioritizez si ceva carti lesbi de acum incolo 😊