Amintește-ți de pârâul din Viștișoara

Asta mi-am notat cu litere mari de mai multe ori în carnețelul în care am scris în retreat-ul organizat de Mircea Nicoară  din mai 2024. Între timp am mai fost într-unul în octombrie.

Nu vreau să scriu despre ce am făcut în cele două retreat-uri. Oricum fiecare experiență e unică. În schimb vreau să las aici ce simt că pot împărtăși din ce a rămas în urma acestor experiențe.

Background : fac yoga din 2021, din 2022 cu Mircea (ocazie cu care am descoperit că îmi plac mantrele și am început să le folosesc pentru a medita seara din când în când). Din 11 mai 2023 am început să meditez mai des, și chiar să cânt mantrele, nu doar să le ascult. S-a întâmplat organic, ca o nevoie a corpului, nu ceva ce mi-am propus conștient. Există un motiv pentru care data aceea este atât de exactă. Vara lui 2023 a însemnat o schimbare radicală în stilul de viață și prioritățile mele. În urma acestei schimbări am realizat că am nevoie să renunț la ego pentru că este abelist (nu exista cuvânt în română pentru asta?) și a ajuns să îmi facă rău. Idee era să îl înlocuiesc cu ceva. Dar cu ce?

Nu am aflat până în mai 2024, când am realizat că nu e nevoie să îl înlocuiesc cu nimic pentru că nu am nevoie de acest ego. A fost foarte eliberator. Atât de eliberator încât pentru două luni nu am avut ego. Am trăit într-o detașare completă în care nimic nu putea să mă atingă și nimic nu putea să meargă altfel decât în acord cu nevoile mele. Care nevoi? Apoi ușor ușor a început să se ducă totul dracu’, și detașarea și felul în care merg lucrurile.

Cu ce am rămas din retreat-ul din mai?

• Obiceiul de a cânta o mantra dimineață și una seara (preferabil la miezul nopții).

Mantra de dimineață:

Mantra de seară:

De menționat că eu nu cântam înainte pentru că “nu am voce”. Spre surprinderea mea am voce și nu mai îmi e frica să o folosesc.

• Pentru că stăteam până la miezul nopții (de obicei mă culcam pe la 23-23:30), am decis sa folosesc ora de dinainte sa contemplez sau să stau. Inițial stăteam întinsă și ascultam mantre și intrăm într-un fel de transă. In prima săptămână de la întoarcerea din retreat-ul din mai mi-am petrecut timpul asta plângând (de fapt plângeam sau eram într-o stare de beatitudine cam pe tot parcursul zilei – în starea asta am creat ultimul proiect). Ulterior am fost la Zen Dojo* în București și am început să practic zazen în această oră (adică să stau in lotus și să mă uit la un perete concentrându-mă pe respirație).
• Din vara lui 2023 mi-am propus să am timp pentru mine, cel puțin două zile pe săptămână să nu fac nimic și a fost o lupta constantă cu dorința de a face chestii. În retreat am avut o realizare în urma unei practici fizice mai intense, și anume că dincolo de percepția mea nu este nimic. Acest lucru mi-a dat liniște. Dar cum sa iau liniștea asta în viața de zi cu zi? Pai, în primul rand sa fac lucrurile în ritm cu organismul meu, să nu mă mai lupt cu ea. Ora de liniște zilnica a făcut să nu mai fie necesar sa am doua zile pentru mine pe săptămână, dar a dus și la a nu mai simț nevoia să fac la fel de multe lucruri.
• Ideea că nu mai am placeri și neplăceri. Evident, mai am. Însă am acest gând când zic că îmi place sau nu îmi place ceva că “Nu mai avem preferințe” și simt că ușor, ușor se schimbă percepția mea asupra lucrurilor, evenimentelor și ființelor din jur. Apare mai multă acceptare și compasiune față de persoane care îmi displac sau îmi sunt indiferente.

*prima oara când am fost la zen dojo, pe drumul de întoarcere cu bicicleta, a trecut o mașină în viteză la milimetri de  ghidonul bicicletei. Am observat cum trece maisna cu o detașare pe care nu as considera ca pot sa o am organic. Era ca și când mașina aia nu m-ar fi putut răni în vreun fel sau ca și când dacă acest corp pățea ceva, “eu” nu eram afectată.

La finalul verii 2024, s-au suprapus niște proiecte ceea ce m-a dus în vechile tipare de a gestiona oboseala și suprasolicitarea. Cântatul mantrelor dimineața și seara a rămas. Ora de liniște  deasemenea. Dar detașarea s-a dus. Cu ea am realizat că s-a dus și dorința de a crea. Spre deosebire de atunci când am fost în depresie, lipsa dorinței de a crea nu era legată de lipsa dorinței de a face orice, ci de faptul că arta împreună cu furia au fost mecanismele mele de supraviețuire. Încă le accesez, dar nu mai am nevoie de ele ca înainte. Mi-am permis și să las lucrurile sa scape un pic de pe cursul pe care mi-aș fi dorit sa merg pentru că știam că merg în retreat-ul din octombrie. Pentru acest motiv, am decis in septembrie că nu voi mai merge în acest retreat anul viitor. Ultimul lucru de care am nevoie acum este de o nouă cârjă când de-abia învăț să stau pe picioarele mele.

Când am ajuns în retreat în octombrie, m-am gândit că îmi va fi greu să aleg să nu mai vin din nou. Din fericire s-a întâmplat ceva care sa îmi întărească convingerea. (Aurora e în turneu și vreau să mă duc în mai să o văd în concert. Glm)

Cu ce am rămas din retreat-ul ăsta?

• Meditația inocentei: îți imaginezi că toate gândurile tale, preferințele, personalitatea ta sunt într-o formă. Vizualizezi forma și apoi te distanțezi de ea (“Foarte periculos”, a zis mătușa mea**). Te duci unde nu mai vezi forma și stai acolo sa vezi cum te simți fără nimic din ce te limitează (asta e scary pentru mine). Apoi te întorci la formă și îți iei de acolo doar ce simți că îți servește.

Am început să fac meditația asta în fiecare dimineață înainte să cânt mantra. Și a luat o formă  interesanta pe care v-o las mai jos așa cum i-am scris-o lui Mircea că nu am energie să o rescriu:

Am adaptat meditația inocenței și o fac în fiecare dimineață. Nu știu dacă mai îți amintești, dar eu mi-am vizualizat mintea ca o bibliotecă-labirint și m-am urcat sus în pod ca să îmi găsesc liniștea. Și nu m-am mai întors de acolo. Am realizat ulterior că în pod sunt tot în mintea mea, că sunt tot în bibliotecă. Asa ca am ieșit de acolo, adică din clădire. Inițial m-am gândit să o deconstruiesc și mi-am dat seama că e foarte mult de munca (aici a dispărut frică mea de paralizie/ imobilitate că mi-am dat seama că am treabă în capul meu pentru mai multe vieți). Pentru că sunt mai leneșă (eficientă, ca sa fim pozitivi), am schimbat pereții cladirii cu cei de care ți-am vorbit*** că de m-ai întrebat de cum mă simt după retreat (acum nu mai exista podul ca sa ma refugiez, dar nici nu mai am nevoie de el). Biblioteca mea nu are cărți. Are acele cutii de sortat gânduri pe care mi le-am inventat când am scris meditația in retreat. Cutii care au aripi și zboară prin biblioteca să prindă gânduri. Arata foarte fun într-un mod absolut haotic. In biblioteca mea mai sunt demonii mei. Până acum m-am împrietenit cu trei: Propriocepția care sta pe un raft in gomukhasana și ocazional face exercițiile de mișcat degetele de la picioare individual; Acceptarea care are forma unui cățeluș (nu mai îmi displac câinii, am testat asta acum doua săptămâni când am petrecut mult timp cu unul) care mănâncă gânduri și se face mare mare mare și trebuie să îl țin in brate ca sa se faca mic la loc si sa nu dărâme tot si Vocea Critica pe care inițial am băgat-o într-o cutie la gânduri nefolositoare, și în ziua aia a fost absolut absenta la modul în care am făcut foarte multe greșeli, dar nu mi-am zis nici macar la misto “yo proastă” cum faceam alta data. Problema a fost că nu mai critica nici pe alții și am ajuns într-o situația destul de nasoala care are efecte inca, dar tot raul spre bine in final (asta ar fi alta nuvela). Așa că am scos Vocea Critica din cutie, de unde am vagul sentiment că s-ar fi eliberat și singura, și am scos-o și din biblioteca. Pentru că în afară bibliotecii nu sunt gânduri, am observat că părul ei e făcut din gânduri și a rămas cheala așa că i-am dat o peruca. Ne-am dus departe de biblioteca și a stat cu mine in liniște. Acum in fiecare dimineață iau gândurile din părul ei și le sortăm împreună și a rămas task-ul ei sa sorteze gândurile în ce ne servește și ce nu. Se simte foarte împlinită și nu mai sta prin umbre sa vocifereze.

• 20 min de stat în Gomukhasana zilnic. Inițial plănuisem să fac asta dimineață, dar am ajuns sa fac seara în loc de zazen sau înainte de, depinde cum mă organizez. Mă liniștește, în special mental, mult mai eficient decât statul în lotus. Probabil pentru că nu îmi pot mișca mâinile. Deasemenea, după ce trec de 20 min de stat, am o stare de liniște absolută care se extinde cu fiecare practică. Am aflat cu ce chakra este legată această poziție și ar fi prea multe coincidente între influenta poziției și a chakrei și experiența mea personală ca sa fie doar atât. Nu simt însă să intru mai în detaliu and I love oversharing. Is this healing or am I just confused? M-a amuzat gândul că dacă într-adevăr se aplică ce am auzit despre chakra și poziția asta de yoga, atunci îi datorez lui Mircea 200 de lei pe săptămână pentru că atât costa psihoterapia. Revin in 6 luni cu o concluzie 🤭 Adevărul e că sunt destul de sceptică. Pare prea simplu. (Să stai 20 de min într-o poziție zilnic șase luni? 😮 Yup, pentru că alternativa e sa mă duc în biblioteca mentală, să deschid beciul și să mă uit la ce e pe fundul gropii săpate acolo. Beciul era încuiat cu furie, dar acum e lipit cu scoci. Cam șubred.)

Atât.

**She is on to something. Experiențele astea pot fi extrem de vulnerabilizante și e foarte important să fii într-un cadru în care te simți și ești în siguranță pentru că vei fi vulnerabilx și poți ajunge in situații care nu îți sunt benefice sau nu vei experimenta nimic aparte pentru că nu îți vei da voie, și mai bine te duci în Grecia la mare în cazul ăla.

***Metafora care mi-a venit în cap azi e că înainte de mai aveam niște ziduri crăpate care stăteau să cadă și retreat-ul din mai le-a dărâmat, și între timp am construit altele noi mai trainice, dar cumva mai flexibile adică nu se zguduie la orice impact, dar nici nu mai lasă să intre orice.

Bine, bine, și care-i treaba cu pârâul?

🤷🏻‍♀️ Se pare că va fi nevoie să mergeți să aflați.

“There is no easy way, you have to do it.” – Marina Abramović