Disclaimer 1: urmează o postare lungă cu multe detalii personale legate de sanatate.

Disclaimer 2: orice decizie legata de sănătate, regim alimentar, life style a fost corectă pentru mine, nu se aplica și la altcineva.

La finalul lui 2020, am trecut printr-un moment de panică pentru că de unde stăteam liniștită și făceam ce făceam nu am mai putut să respir cum trebuie, am simtit o presiune foarte mare în mijlocul pieptului care mă împiedica să stau în orice altă poziție decât în picioare. În plus, am simțit brusc cum toți mușchii mi se înmoaie și simțeam nevoia sa mă întind, dar nu puteam pentru că durerea din piept era insuportabilă.

Așa că tot ce puteam face era să mă învârt în cerc în jurul camerei pentru că nici doar să stau în picioare nu puteam pentru că mă doare spatele și încă nu învățasem să îmi țin corpul corect aliniat ca să reduc acea durere de spate, care aparent ar fi redus și durerea din piept. Ajungem și acolo …maybe.

La un moment dat am inceput să am reflux gastric. Ok. Părea o cauză plauzibilă dacă mi s-a strâns acid în esofag pentru ceea ce simțeam. A durat câteva ore …5? ca să mă lase cât de cât și să pot sa mă întind să adorm. Era deja noapte când am început să am simptome și stau la mama zmeilor în comuna Pantelimon așa că o farmacie deschisă găseam probabil doar în București.

2020 a fost un an aparte din punct de vedere alimentar. Fix la începutul pandemiei plănuisem să țin un regim de detoxifiere timp de o lună. Cred că l-am ținut doar trei săptămâni, dar ulterior nu am mai mâncat dulce, băut cafea, alcool. Carne nu știu dacă mâncăm, oricum nu mănânc multă de fel. Cel mai notabil a fost lipsa totala a poftei de dulce care a ținut până am intrat în burnout doi ani mai târziu. În august 2020, am început să beau bere din nou, și asta a fost principalul vinovat la care m-am gândit pentru criza de reflux pe care am avut-o.

Trei luni mai târziu, se întâmplă iar. Doar că e random în timpul zilei. Nu băusem alcool încă. Nu știu ce mâncasem. Nu are importanță, pentru că de fapt alimentația nu avea importanță neapărat.

În martie 2021, a trebuit să mă operez. Nu a fost ceva grav, am fost externată în aceiași zi. Dar mi-am luat o panică destul de mare pentru că eram liniștită fiind pe tratament. Nu mă așteptam să mi se activeze infecția cu Hpv. Doctorița a gestionat acest moment de panică în care am început sa plâng în cabinet ca fiind nejustificat și m-a trata, cum în general sunt tratată de medicii ginecologi, ca si când merit ce mi se întâmplă, e vina mea și ei nu au ce să facă.

Trei luni după a doua criză se întâmplă iar. A patra oară, deci la un an de la prima criză, îmi fac programare la doctor, la gastro. Părea că refluxul este cauza principală. Intervalul la care se întâmplă este ciudat, deși uitându-mă în urmă nu mi se pare absolut deloc. Se întâmplă o data la 3 luni, înainte de perioada aceea a lunii. Clar era o acumulare de ceva. Acel ceva fiind stresul? Oboseală? + Dereglaj hormonal. 🎉

Mi s-au dat niște analize care au ieșit ok.

In toamna lui 2021, am luat o decizie bună urmată instant de una catastrofală, deși nu aveam cum sa știu că nu va rezulta în ceea ce mi-aș fi dorit. Asta e. Pot sa trăiesc cu asta.

Cu ce nu am putut să trăiesc atunci a fost faptul că presiunea financiara precară a familiei pentru că ai mei nu au știut niciodată să gestioneze banii sau orice, în general. Probleme financiare care au căzut pe mine, deși am un frate care a stat cu mâna în fund în toată perioada asta. Pardon, i-a făcut adresa de mail lui tata 🙄 Probleme financiare care se datorau parțial și fratelui meu.

Au urmat niște certuri groaznice cu mama și au terminat prin faptul că l-am făcut albie de porci pe frati-miu, dar el se poarta acum ca și când totul e ok între noi, deși nu am lămurit niciodată situația respectivă. Oricum faza cu banii este cel mai mic rău pe care mi l-a făcut. Ceea ce s-a declanșat atunci a fost reamintirea unor momente din copilărie pe care nu am mai putut să le închid în adâncul minții mele. A fost prima dată când m-am gândit că trebuie să fac terapie.

In februarie 2022, criza de reflux mă ține două zile, nu câteva ore. Nu am putut să mănânc în timpul ăsta, și mi-a luat o săptămână să își revină organismul. M-am dus iar la gastro, la alt doctor. Mi-a făcut tot felul de analize invazive și care nu sunt incluse în abonament, deci a trebuit să le plătesc. Stomacul meu era ok. Doar un început de gasitrita care nu justifică refluxul. Mi-a dat tratament. Și-a dat omul cu presupusul că valva dintre stomac și esofag s-a slăbit și că dacă se acumulează acid iese din stomac și urcă pe esofag. Părea plauzibil, dar era doar o presupunere. Și apoi se mira doctorii de ce nu au oamenii încredere în ei.

Nu mi-a dat să fac ecografie abdominala, care era în abonament și ar fi trebuit să fie prima analiză făcută în cazul ăsta.

Mi-a zis să țin un regim alimentar în care nu aveam voie sa mănânc roșii, ciocolată, să beau alcool, printre altele.

Și mi-a dat un tratament. Mi-a zis că dacă mi se mai întâmplă după să revin.

Din tratament am păstrat niste pastile pentru reflux care păreau să își facă efectul.

Am început să am crize de reflux la o lună, apoi la săptămâna, dar nu mai erau așa blocante și știam să le gestioneze deja.

In iunie, am terminat documentarea la proiectul la care lucrăm și fix când am decis că it’s done, am cedat. A doua zi nu mai puteam funcționa. Orice făceam trebuia să mă întind în pat 10-15 min. Noroc că lucrăm de acasă. A doua zi, am fost mai ok dar făceam totul foarte încet.

Trebuia sa mă apuc de partea de creație, dar am zis că iau pauza o lună, care s-a transformat în 2 luni, pentru că nu îmi reveneam. Unele zile erau bune, dar în general, nu funcționăm la eficacitatea (😒) mea obișnuită. Mental eram bine. Eram curioasă oarecum să mă observ în burnout, să îmi dau seama că am lucrat așa din februarie și că nu am fost în stare să-mi ascult corpul când mi-a tras semnale de alarmă, și pentru că unul din ele, refluxul, nu se datorează burnoutului, doar frecvența cu care apărea se datora. Era clar deja că are treabă cu oboseala mai degrabă decât cu alimentația. Altfel, tot din februarie, îmi devenise incredibil de greu să mă trezesc dimineața, aceasta perioadă a zilei fiind în mod normal cea mai productivă pentru mine. Am suspectat la un moment dat depresia, dar eram mult prea entuziasmată de tot ce se întâmplă ca să fie asta. Începusem să mănânc foarte mult dulce din nou. Deși nu ciocolată. Aparent asta chiar îmi făcea rău. Și vinul. Din fericire berea era ok, și cafeaua. 😅

În august, am început să țin intermitent fasting 8/16. Am renunțat la cafea. Am redus dulcele după ce am mâncat jumătate de borcan de Nutella cu banane și nuci, pe care l-am vomitat instant. A fost cea mai delicioasa vomă ever, dar nu recomand. Am început să mănânc gogoși, dar doar între 10 și 18. 🙃

Nu am mai avut nicio criza de reflux. Dar am început să am palpitații foarte mari. Le-am pus pe anxietate. Am fost la cardiolog și mi-a zis că inima e ok, dar că palpitatiile pot fi provocate de o dereglare a stomacului și m-a trimis înapoi la gastro.

Am început și air yoga tot pe atunci. Din toamna lui 2020, merg la cursuri de dans contemporan. Exista ceea ce se cheamă poziția de dans 0, cu picioarele paralele, corpul aliniat să fie drept. De pozitia asta ziceam mai devreme. Cumva se creează spațiu în cutia toracică și curg lucrurile mai bine pe acolo. Asta m-a ajutat când am zis că ajunsesem să gestionez bine crizele de reflux. Îmi aliniam corpul așa și în jumătate de oră dispărea orice senzație de disconfort. Dar după ce am început să țin IF nu am mai avut ocazia.

Pe la finalul anului, am observat o iritație pe mâna dreaptă și pentru că îmi tot intrase în cap de la doctorii ginecologi că am probleme cu sistemul imunitar, mi-am făcut programare la alergologie și imunologie. După ce am stabilit că nu am alergii, mi-a dat o serie extinsă de analize, inclusiv o ecografie abdominală.

De aici am aflat că am pietre la fiere și că de acolo aveam probleme de reflux 🤬

Doctorița care mi-a făcut ecografia a zis că cel mai probabil trebuie scoasă că dacă se fac pietre nu mai funcționează organul și organismul nostru funcționează și fără colecist. M-a trimis înapoi la doctorul la care am fost ultima oară la gastro presupunând că el mi-a dat ecografia abdominală, nu imunoloaga. Nu mă întorc la incompetentul ăla. 😒

Toate simptomele, reflux, palpitații, oboseala extrema, faptul că nu mai pot să mănânc anumite lucruri, stări de vomă, în special la efort fizic susținut, toate se datorează colecistului care nu mai funcționează corect.

Și dacă scoți pietrele, colecistul tot nu funcționează cum trebuie. Pentru mine IF a reglat cumva organismul, chiar și când nu am mai putut să îl țin pentru că am intrat în depresie, nu datorita acestui diagnostic, este altă poveste. Dar palpitații la efort fizic tot aveam, și împreună cu starea de vomă, au devenit cumva un status quo al cursurilor de dans. Aproape că te întrebi de ce dracu mă mai duceam. Inerție mostly. Prietenii mei sunt acolo. Aproape tot sistemul de suport.

Ok, deci asta e tot? L-am scos și pa! Da, eventually…

Insert aici femei de cincizeci – șaizeci de ani, prinse în trendul spiritualismului superficial, unde bolile fizice sunt manifestații ale stării spirituale, cu mentalitatea că boala e din vina ta că nu îți trăiești viața în acord cu universul și cine ar trebui sa fii tu și că nu ai nevoie de doctori ca să te vindeci, you can just will yourself healthy. Aceleași persoane care oricum se duc la doctor și iau pastile, fumează, beau cafea, dar se uită al viciile altora și strâmbă din nas, că nah. De ce nu? Maica-mea, pe scurt.

Știe ea mai bine ce e bine pentru mine. 🙄 De-abia dacă știe ce e bine pentru ea …în fine.

Faptul că am aceste pietricele de cel puțin 3 ani m-a îngrijorat, dar m-am gândit că mai pot să stau cu ele. De altfel, organismul meu e cât se poate de ok. IF, yoga, meditații ocazional. Merge. 🙄

După ce am aflat cât mă costă operația, cu atât mai mult mi-am zis că până în toamnă nu am cum. Bine, m-am dus la cel mai bun chirurg general din țară, ca să beneficiez de cea mai high tech si puțin invazivă operație. Nu vorbim de clasica laparoscopică, cu 3-4 puncte de incizie, ci cu o singura incizie, în buric. Teoretic nici nu o să îmi rămână semn. Nu că ar conta asta.

Când am intrat în cabinetul doctorului Bogdan Barta, am dat peste cel mai profesionist om din sistemul medical pe care l-am întâlnit vreodată. De la tratamentul cu respect, la explicații complete despre anatomia, afecțiunea și consecințele de durată ale lipsei tratamentului, adică a operației. Nu am simțit de la el că trebuie să mă operez asap. Asta era în capul meu că eu vreau sa rezolv orice problema ieri. Dar am înțeles că dacă ignor problema până când nu o voi mai putea ignora, printre altele îmi pot genera alte afecțiuni la alte organe, inclusiv gastrită și deja aveam un început de. Operația în urgență este doar cea clasică cu bisturiu. 😬 Practic puteam să aștept încă un an, dar nu 10.

La starea mea mentală obișnuită, asta era ok. Ulterior am intrat în depresie, și starea mea mentală s-a degradat foarte mult și repede de la jumătate lui martie spre finalul lui aprilie. Undeva în aceasta perioada, am decis să mă operez în mai ca să scap de ceva din toate lucrurile care mă apăsă. Să rezolv ceva ce puteam rezolva pentru că nimic nu părea că mai este sub controlul meu.

Nu mă așteptam la suport financiar de la ai mei. Am stabilit că sunt praf la capitolul ăsta. Bani aveam. Praise working in a corporation. 👐

Totuși suport emoțional cred că și-ar dori oricine. Ei bine, nu. Mama a făcut tot ce a putut să mă convingă să nu mă operez: articole cu tratamente homeopate de la tot felul de pseudo doctori pe care îi urmărește ea pe internet, la a-mi reproșa că iau decizii singură și că nu îmi pasă de părerea ei, și să nu mai vorbească cu mine cu săptămânile, la a vorbi despre situația mea de santatate cu alții. Să zicem că mătușa și fratele meu sunt familie, deși nici asta nu îmi e ok. E decizia mea cui și ce îi zic inclusiv cu alți membrii ai familiei, în special dat fiind relația mea defectuoasă cu frati-miu. Dar nu s-a oprit aici. A vorbit cu foste colege de liceu de-ale ei, dintre care una s-a gândit să îmi spună că și ea are pietre la fiere și că trăiește bine mersi cu ele. M-a abordat cu “am auzit că ești amatoare să îți scoți fierea”. Pai da, sunt și amatoare de dans contemporan. It’s fun. 🙄

Și uite-mă pe mine, deja taxată emoțional, în depresie, având grijă să explic asertiv și uneia și alteia că este o atitudine intruzivă și că aș aprecia sa mi se respecte intimitatea. Colega mamei a înțeles. Mama…

Două săptămâni mai târziu, îmi mai trimite un articol cu tratamente alternative 🙄 între care IF. De data asta nu am mai incercat sa explic nimic asertiv. Am crezut că o iau razna de nervi. Ca să ne înțelegem, am fost la trei doctori diferiți care toți mi-au zis sa mă operez. Doctori care au zis că dacă aveam peste 60 de ani nu ar mai fi recomandat operatia, dar pentru că sunt tânără, mă recuperez repede și am mai mult timp sa dezvolt complicații dacă nu mă operez. Dar mama știe mai bine.

Stabilesc operația, plătesc avansul.

Între timp mi s-au întâmplat tot felul de chestii nasoale pe toate planurile: profesional, artistic, personal, sănătate. Părea că nimic nu mai are sens. Nu mai aveam motivație sa fac nimic altceva decât ce făceam din inerție. Am ajuns să nu mai pot să intru în atelier fiindcă lucrările de pe pereți erau prea grele și începeam să plâng.

Cu starea asta am ajuns la spital. Asistenta, când să mă ducă la sala de operații: “Ai emoții?” “Nu, mi-e foame” “las că adormi acum și îți trece” Zâmbesc. Da, și poate nu mă mai trezesc. Nu credeam în posibilitatea asta cu adevărat. E o rutină de operație. N-avea ce să se întâmple. Mi s-a părut în ultima săptămână înainte de operație că atitudinea de grijă a celorlalți mă făcea să am anxietate despre ceva care nu ar trebui să mă îngrijoreze. Mă gândeam să închid netul și să îl mai deschid peste o săptămână, dar am decis să las oamenii care vor sa îmi fie aproape să fie acolo, și pentru că tot pe atunci mi-am ieșit din negură oarecum tot datorită lor. Vorba uneia dintre prietenele de la dans, “nu te lasă oamenii să mori când vrei tu” . 🤬♥️

M-am trezit din anestezie. Evident. M-am trezit plângând. De ce plângeam? Nu știu, dar tot ce am simțit imediat după trezire a fost disperarea că nu s-a terminat. Mi-a trecut relativ repede. Nu știu cât am plâns. Nu știu dacă mi-au pus ceva calmante..așa am simțit. M-am luat o stare de calm, împăcare și claritate, pe care o am foarte rar. Nu simțeam că am simțurile anesteziate, doar mă simțeam bine, cu un fel de echilibru interior. Las mai jos o mică poveste pe care i-am înregistrat-o celei mai bune prietene după ce am ajuns în cameră, în seara aia.

Cu o zi înainte să mă internez, am stat în atelier să lucrez. Am început două lucrări: the only way out is though și I’m ok. Și stând acolo m-am uitat spre jumătatea liberă de atelier și mi-am zis că nu o să mai pot să dansez trei săptămâni și ar fi bine să profit. Am făcut ce am făcut și mi-am scrântit un deget. Iar 🤣 Cu două săptămâni înainte mi-am lovit alt deget și spre surprinderea mea deși s-a învinețit, nu a durut decât o jumătate de zi. Nici nu am făcut pauză de la dans. Deși s-a mai resimțit o săptămână după, dar era ok. Ei bine, acum cred că m-ar fi durut mai mult, dar după anestezie nu mi-am mai simțit degetul. Am simțit operația, cusătură mai degrabă sau pansamentul că îmi ținea pielea, dar nu degetul. Acum două săptămâni mă refeream la starea mea de spirit ca fiind anesteziată după ce am avut o criză de nervi for no reason altul decât că nu mai puteam să stau în capul meu. Și se pare că a fost accurate descrierea. Pentru că fizic mă simțeam la fel ca după anestezia asta totală.

La doua zile după operație am dansat iar. A zis doctorul că pot să fac efort normal, nu ceva extra. Nu pot să merg pe bicicletă, dar pot să dansez contemporan, pentru că dansul acesta poate fi aproape orice. ✨

View this post on Instagram

A post shared by Sabina Stan (@sabina.stan.art)

Am învățat și să îmi fac injecții singură. Nu știu ce să cred despre asta. Când mi-a zis doctorul a doua zi după operație că va trebui să îmi fac injecții timp de zece zile m-aș fi căcat pe mine de frică dacă nu eram constipată după anestezie. Well, it’s quite easy. Până la urmă o fac toți drogații. 🤷🏼‍♀️