Regăsiți în pădure

Să scriu sau să nu scriu despre un spectacol care m-a atins atât de personal?

Hai să…

Nu de alta, dar am vorbit azi. Am vorbit despre pierdere. Am spus o poveste pe care evit să o verbalizez din ianuarie de când s-a întâmplat.

Am fost la spectacolul “Prin pădure cu Maia” din cadrul proiectului Lost interferences. Am ajuns la acest spectacol ca voluntar pentru că un prieten din gașca de la dans a considerat că ar putea să ne intereseze și pe noi experiența. Pentru că îmi caut tot felul de experiențe performative, am zis că niște improvizație cu Maia Morgenstern ar prinde bine. Poate poate mă motivează să mă întorc la imrpo. Asta nu a făcut, dansul contemporan still rulz.

Dar a făcut altceva această experiență.

M-a pus față în față cu ce înseamnă pierderea. Mi-a reconfirmat că nu mi-e frică de pierderea a ceva sau a cuiva pentru că nu dețin pe nimeni sau nimic cu adevărat. Nici măcar o parte din corpul meu. Cred că m-aș adapta. Când a trebuit să încorporăm într-o mișcare ceva ce nu ne-am dori sub nicio formă să pierdem m-am gândit că nu aș vrea să-mi pierd mințile. Deși dacă mi-aș pierde mințile nu aș mai ști că le-am pierdut …so… Ce nu aș vrea să pierd sub nicio formă de fapt, și această frica s-a dovedit blocantă de când am descoperit dansul contemporan, este capacitatea motrică a corpului. Frica aceasta nu este recentă. M-am hotărât de mult că singurul caz în care aș alege să mor ar fi dacă nu aș mai putea să mă mișc/ deplasez/ îngrijesc singură (adică dacă nu aș mai putea să mă duc la baie singură).

Un alt lucru cu care m-a pus față în față acest spectacol a fost propria mea viață: cu bucuriile, traumele, pierderile și învinovățirilor ei. Am avut la dispoziție mai multe elemente: florile erau bucurii, pietrele traume, bețele vinovații și lumânările pierderi. În afara de pierderea bunicilor din partea mamei, aproape tot ce am pus pe sfoara vieții a fost în ultimi ani, reconfirmând ce îmi tot place să zic, că am renăscut în 2019. Singura piatră pe care am simțit să o pun a fost fix la începutul vieții. În rest erau multe multe flori acolo. Nu știu dacă pentru că se bucurau că sunt în viață sau pentru că au avut o copilărie fericită, dar eu am luat începutul sforii ca reprezentând nașterea. Și dacă cea mai mare traumă din viața este nașterea, lucrurile nu pot decât să se îmbunătățească de acolo.

Cam pe aici în spectacol mă gândeam că experiența mea dacă eram doar în public, și nu eram și voluntar, ar fi fost la fel.

Spre finalul spectacolului, Maia a invitat publicul să spună o poveste personală despre pierdere. M-am uitat în jur că nu se ridică nimeni, și am zis să povestesc despre Ticutz, mai ales că eram cu bluza cu motănel în buzunar (Mai știi Ticutz când încăpeai în buzunar?). Nu e ceva așa tragic privit din afara, dar cumva pentru mine este ceva ce îmi este greu sa accept …încă. A fost foarte drăguț că Maia deja se pregătea pentru varianta în care nu se ridică nimeni să spună ceva, și a căutat să mă asigure că nu sunt obligată, că e un spațiu safe, a spus o anecdotă, am râs. După ce am spus povestea, a invitat publicul să recreeze povestea cu corpurile lor. Au fost două pisicuțe care se drăgălășeau, una care era pregătită de luptă, și Maia care întâi a fost gulerul pe care ticutz nu-l avea deși eu îmi dorisem un motan cu guler, și apoi a fost Ticutz în buzunar 🥰.

Fun fact, asta a fost ultimul moment interactiv din spectacol. Primul a fost cu oglindirea, dar primul moment de intervenție a unei singure persoane din public a fost a mea, dar fără să vreau. Ne-a cerut să spunem o stare sau sentiment și am zis frică, astfel că m-am invitat să încorporez frica într-o mișcare. Mai bine ziceam anxietate că e prietena mea cea mai bună în ultima vreme și nu trebuia să mă gândesc sau să fac ceva anume. A zis cineva anxietate până la urmă. E prietena cu multă lumea. Anxietatea.

Doar că în spațiul acela nu prea avea treabă. A putut să se relaxeze și ea. Anxietatea. Pentru că fiecare intervenție a fost făcut cu grijă și blândețe, într-un cadru safe pe care l-a resimțit și publicul, fiindcă au intervenit și ei, nu doar voluntarii.

Am plecat cu o stare de bine, de relaxare, de introspecție. Am pornit muzica din obișnuință înainte să mă urc pe bicicletă, dar am uitat să îmi pun căștile. Nu mai aveam nevoie sa fug undeva. Eram bine acolo, pe bicicletă, cu mine.

Mă gândeam azi că ar poate fi bine ca după Air yoga să nu mai ascult muzica în drum spre casă, să rămân cu starea de acolo. Și da, voi face asta de acum încolo.