Tulburarea de visare maladaptativă este ceva definit recent în sfera de tulburări mentale, dar care a afectat oamenii de …posibil dintotdeauna. Și din experienta mea proprie, pare să pornească de la un mecanism de adaptare, într-o prima fază. Cred că crearea unei lumi imaginare este o adaptarea sănătoasă a copilului a cărui minte creează un spațiu distinct și sigur (adică controlat de copil) unde poate explora ceea ce învață în viața de zi cu zi. De la un punct încolo nu mai are nevoie de acel spațiu. Acel punct a venit la mine pe la treizeci de ani.
Motivul? Lumea din jur nu avea sens (nici acum nu are tbh) asa ca am creat una care avea sens-ish pentru mine. Era o lume de fantezie care ar fi putut fi un bestseller daca o puneam in cuvinte. Am încercat să o scriu când eram în școala generală. Am aruncat draft-ul de atunci. Nu știu de ce exact. Nu cred ca din frustrare, ci mai degrabă pentru ca am renunțat la scris în favoarea desenului. Am mai avut tentative să scriu. Încă mai le am pe acelea, dar nu am dedicat niciodată suficient timp si energie pentru asta. Artă vizuala a fost un focus mult mai acaparant, deși îmi place și să scriu. Însă am continuat să trăiesc ca 50/50 în această lume până în vara lui 2019. Îmi dau seama că energia depusă să trăiesc în această lume nu mă lasă cu foarte multa energie pentru lumea din afara minții mele. Cumva daca trăiam ceva în mintea mea era la fel de mulțumitor și real ca dacă aș fi trăit în acel ceva în afara minții mele. Nu tot ce se întâmpla acolo era improbabil în lumea așa cum am convenit, în mare parte, majoritatea oamenilor colonialiști și colonizați că este în “realitate”.
Ce s-a întâmplat în 2019, e că mi-am luat viața în mâini, am provocat niște idei și frici care mă blocau, gen ce mă fac eu fără un job în corporații. Tot în vara aia m-am îndrăgostit de o persoană care nu avea treabă cu mine la modul ăla. Ne cunoaștem, da, si cred ca ținea la mine, dar nu cum îmi imaginam eu. De la un punct, nici nu mai eram în aceeași țară. Având această tulburarea de visare maladaptativă, s-a creat în capul meu o întreaga istorie în jurul acestei persoane care m-a bântuit aproape un an …până m-am apucat de dans contemporan. În decursul acestui an de visare am luat decizia sa fiu no contact cu persoana respectiva fiindcă mi-am dat seama că interacțiunea cu ea era ca un drog și că îmi centram toată viața în jurul ei. Cu toate aceastea visarea a continuat chiar dacă rațional știam că nu e nimic acolo și că nu are sens să mă mai gândesc la asta. Acest mecanism odată declanșat, nu poate fi oprit după voie. Fie se consumă povestea, fie te ține acolo.
Nu știu de ce când m-am apucat de dans contemporan această nevoie de visare a dispărut. În fond, eu dansam sau cântam (doua skill-uri la care nu eram bună 🫣), mergeam (pe bicicletă) sau orice altă formă de mișcare, cand aveam aceste episoade de visare maladaptativă. Tot ce știu e că am realizat jumătate de an mai târziu că nu mai visez cu ochii deschiși, că trăiesc mult mai mult în afara minții mele și că nu mai am acces la lumea mea imaginară pe care am tot dezvoltat-o până în 2019 (vreo 21 de ani cam așa – de pe la 9/10 ani). Această pierdere s-a simțit ca un gol, inițial. Orice aș face acum, inclusiv să citesc din ce am scris în trecut nu îmi mai dă acces la această lume. Am vrut să pun în cuvinte ce îmi amintesc și pot să fac asta, să dezvolt o poveste, dar nu pot să mă mai pierd în ea. Dacă mă gândesc la lumea asta imaginară, văd doar ultimele cadre trăite, ca un freeze la ultimul episod, dar nu pot sa dezvolt mai departe. Nu în mintea mea, doar cu creionul pe foaie, ceea ce nu am dorința să fac.
Aș zice că am avut baftă că felul în care s-a manifestat această tulburare la mine a fost printr-o lume imaginară, de care eram perfect conștientă că e imaginară. Mă gândeam că dacă fac Alzheimer s-ar putea ca creierul meu să ia aceasta lume ca cea “adevărată” si că ar fi funny să mă înregistreze cineva să mă uit când sunt lucidă ce debitez. Chiar dacă eu nu mai am acces conștient la lumea asta, ea e încă stocata acolo în creier, deci șanse încă sunt. Ideal ar fi să nu fac Alzheimers totuși. Nu țin neapărat să recapăt acces la această lume acum pentru ca nu mai am nevoie de ea. Zic că a fost o baftă, pentru că ce am trăit ulterior, acea dragoste imaginară, este de fapt o manifestare mult mai curentă și nu se simte bine absolut deloc și bineînțeles că poate face mult mai mult rău.
Mai am momente în care se creează scenarii în capul meu ca atunci, dar acum știu cum funcționează mintea mea și sunt detașată de ele. Dacă văd că nu le pot opri prin diverse alte mecanisme dezvoltate, mă uit la ele ca la TV. Uneori îmi fac și popcorn.
Acum, nu zic că dansul contemporan rezolvă tulburarea de visare maladaptativă, dar nu aveți ce pierde dacă încercați. Ce a facut dansul contemporan pentru mine concret este: să mă scoată din tiparele mele de mișcare si automat de gândire, să îmi elibereze anumite tensiuni din corp, să mă readucă în prezent în timpul claselor, să îmi dea încredere în corpul care fusese neglijat până atunci si față de care eram aproape complet disociată. Eram disociată oarecum și de creier pe care îl consideram ceva distinct de mine, dar eram doar eu si creierul până la dansul contemporan. Odata ce a apărut corpul, creierul a devenit o parte din ea. In final, mi-a oferit o comunitate mai benefica decat mediul in care am crescut eu.
În plus, aveți potențial de câștigat să aflați ce traume ascunde această visare maladaptativă. Odată ce aceasta a dispărut, a început iadul, dar asta este altă poveste despre relația mea de ură-iubire cu dansul contemporan și ce a ieșit la suprafață dupa ce a căzut această barieră.
Nu este benefic să faceți față la asta singurix. Chat gpt nu se califică drept cineva. Dat fiind potențialul de psihoză indusă de folosirea lui + visare maladaptativă, mai bine singurx, sau căutați unx psihoterapeutx potrivit vouă până găsiți. Pup
The joy of creating 